Ediția din acest an a Transilvania Internațional Film Festival (TIFF) a avut loc între 14 și 24 iunie, în varii locații din Cluj-Napoca. Reporterul Mircea Laslo povestește într-un articol-serie despre atmosfera festivalului și proiecțiile care l-au impresionat.
(…) Nici nu e de mirare, în fond: când te cufunzi în pelicule una după alta, până și viața începe să pară imprimată pe celuloid și orice întâlnire este ca o scamatorie făcută la montaj, lipind între ele scene filmate la zile, luni, ani distanță, într-o narațiune mai mult sau mai puțin coerentă. Și uneori ies niște…
Zile perfecte
Dacă tot mă scald în varii nuanțe de nostalgie, mă simt dator să văd acest film de Wim Wenders, regizor de care mă leagă amintiri din studenție, cu oameni care nu sunt fizic aici, dar a căror prezență este pur și simplu palpabilă. Am pus de-o „proiecție privată” cu Angels over Berlin sau Wings of Desire, cum i-o fi zicând în engleză, primul mare succes al lui Wenders, în Teatrul Elvira Godeanu din Târgu-Jiu, în timpul uneia din Taberele de Dramaturgia Cotidianului la care participam pe vremuri, preschimbând din nou clădirea în cinematograf.
La festivalul „în carne și oase”, aproape douăzeci de ani mai târziu, mă cufund în acest film despre simplitatea și puritatea fericirii, despre suprapunerea dintre banalitate și profunzime, în care îți poți găsi centrul spiritual și motivul de extaz înlăcrimat la răsărit, sau pe ploaie, sau în mirosul de clor, sau în felul în care lumina se filtrează printre copaci, fenomen numit de japonezi komorebi.
TIFF.23 are o secțiune substanțială de filme japoneze în acest an, din care apuc să văd doar câteva, dar de acesta mă bucur în mod special. Komorebi este mai mult decât un cuvânt pentru un joc al luminii – termenul înglobează în sine o filosofie întreagă, o plecăciune în fața naturii schimbătoare a mulțumirii, o apreciere a subtilității diferențelor dintre o zi și alta, o înțelegere a faptului că pacea sufletească se ascunde uneori în lucrurile cele mai mici. Perfect Days este un film terapeutic, unul dintre puținele pe care le-am văzut în această ediție a festivalului, ceea ce mă face să-l recomand cu atât mai mult. Artă angoasantă găsești și fără să cauți. Artă ca un balsam, mult mai rar.
Cum mi-aș dori să fiu
Merg pentru prima oară la sala de proiecții a Universității Sapientia, la intrarea pe Calea Turzii. Pentru mine, este unul din spațiile noi ale TIFF-ului și mă bucură faptul că e situat relativ central. De când s-a întins festivalul prin tot Clujul, e mai greu să-ți faci un program încărcat la limită, pentru că îți ia o grămadă de timp să ajungi de la Cinema Dacia din Mănăștur la, să zicem, Cinema Mărăști, sau la proiecțiile din parcul Iulius Mall. Când pornești în festival cu o mare foame de film, timpii morți petrecuți prin autobuze sunt o mare sursă de frustrare, mai ales dacă duc și la pierderea câte unei proiecții răzlețite prin oraș. Așa însă, Sapientia este cam la zece minute de mers pe jos de oricare dintre cele trei cinematografe „tradiționale”, așa că îmi pot programa ziua „la sânge”, exact așa cum îmi doresc.
Filmul care mi-a atras atenția din sinopsis este Cum mi-aș dori să fiu / I’m not everything I want to be, un documentar ceh regizat de Klára Tasovská, cu și despre fotografa Libuše Jarcovjáková. Sunt uluit de la primele cadre: este compus în întregime din fotografii din arhiva personală a fotografei, scenariul este compilat din zeci de mii de pagini de jurnal și narat chiar de ea. Începând de prin 1968, atunci când Praga intră sub ocupație sovietică, documentând nu doar o viață individuală, ci întregi felii de realitate și de istorie, filmul te poartă într-o călătorie extraordinară prin Europa Centrală a Războiului Rece, prin Tokyo și prin Berlin, te face martor la căderea Zidului, la frământările culturale și sociale care au definit practic a doua jumătate a secolului 20, dar mai ales, la efortul nesfârșit al unui artist care a reușit să-și mențină bine orientată o busolă interioară prin unele dintre cele mai serioase opreliști și distrageri imaginabile, de la regimul politic represiv și până la propriile tendințe autodistructive.
Unii spun că oamenii sunt conștiința universului încercând să se cunoască pe sine. Fotografia Libušei Jarcovjáková se simte chiar așa – este directă, fără artificiu, nu impune perspective, nu se joacă de-a iluzia și de-a arta. Surprinde lucrurile așa cum au fost și așa cum sunt. Iar povestea vieții acestor ochi este cu atât mai pasionantă cu cât aproape toată lumea încearcă să-i închidă, fie direct, fie în moduri mai subtile. Dacă face fotografii ale clasei muncitoare într-o tipografie pragheză, comisiile de evaluare îi spun că ia în râs proletariatul, fiindcă oamenii mai și dorm în câte o firidă, mai trag câte o țigară pe șestache, mai dau câte un bairam în vestiar. Dacă se duce în singurul club queer din Praga comunistă și surprinde spoiala de libertate pe care și-o asumă oamenii de acolo, cu mari riscuri, serviciile secrete caută să se folosească de fotografiile ei pentru a închide și a suprima. Dacă ajunge la Tokyo pentru a scăpa din blocul comunist, obiectivitatea ei este deturnată subtil înspre fotografia de modă, iar succesul uriaș se resimte ca o trădare. Libuše Jarcovjáková pare efectiv pusă pe șine, senzația unei misiuni existențiale este copleșitoare, iar consecvența cu care ea se întoarce la această misiune, din nou și din nou, prin toate volutele și încâlcelile parcursului unei vieți este pur și simplu cuceritoare, contagioasă… inspiră!
Singurul reper la care mă pot gândi alături de care să pun acest film este De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin?, iar organizarea unei duble proiecții a acestor documentare îmi devine mie misiune, pe loc. Țineți aproape, sigur o pun la cale nu peste mult. Pentru că așa mi-aș dori să fiu, iar din respect și din admirație pentru Libuše Jarcovjáková, e musai să încerc.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici. 
Foto deschidere articol: Institutul Francez Cluj.
