Timp de mulți ani, proiectele cinematografice bazate pe jocuri video au fost… radioactive. De la primul film Super Mario Bros. din 1993, prin deșertul nuclear al erei lui Uwe Boll (Alone in the Dark, Bloodrayne, Postal, Dungeon Siege, Far Cry) și până la încercările mutante de blockbuster cu Lara Croft: Tomb Raider, Prince of Persia: The Sands of Time și World of Warcraft, gamerii au avut parte de vreo două decenii de jale și scrâșnirea dinților.
Și, ironie a ironiilor, în tot acest timp, jocurile video au izbutit să devină din ce în ce mai cinematice, ca și cum dezvoltatorii lor și-ar fi pus în minte să facă adevărate master-class-uri de scenaristică care, culmea, se pare că încep să funcționeze și în rândul studiourilor de la Hollywood, deși mai puțin în contextul filmelor și mai degrabă în format de serial. Anul trecut The Last of Us a fost floarea despre care speram cu toții că va aduce primăvara, iar acum, Prime Video continuă dezmorțirea cu Fallout, un serial bazat pe una dintre cele mai iubite și longevive serii din lume, căreia reușește, în sclipiri fosforescente, să-i facă dreptate atât în rândurile gamerilor, cât și unui public fără experiența jocurilor.
O fi ceva legat de scenariile post-apocaliptice, greu de imaginat ce anume, care inspiră scenariștii contemporani… Dar dacă The Last of Us a picat la țanc după pandemia COVID19, Fallout vine în întâmpinarea climatului politic internațional (un soi de Război Rece… reîncălzit) și a atitudinii din ce în ce mai polarizate pe care o dezvoltăm față de capitalism. În primul univers narativ, năpasta care se abate asupra civilizației vine mai mult sau mai puțin din exterior, ceea ce duce la o abordare în cheie tragică a tuturor evenimentelor care urmează. Omenirea se confruntă cu o mână nefericită și alegerile sunt limitate, pline de abisuri emoționale și cam la fel de proaste, orice-ar fi. În Fallout însă, totul se trage de la noi și de la propriile noastre tendințe și filosofii mai mult sau mai puțin psihotice, iar asta împinge lucrurile în teritoriul absurdului, cu un amestec exploziv de tragedie, groază și comedie neagră.
Din acest punct de vedere, adaptarea jocurilor Fallout mi se pare mult mai dificilă, iar succesul serialului este cu atât mai remarcabil. Pentru că este într-adevăr un succes, chiar dacă nu poate fi numit impecabil. În fond, este vorba de adaptarea unui univers explorat în aproape o duzină de jocuri foarte diferite între ele, care au apărut între 1997 și 2019, și totuși consecvența estetică și narativă izbutită de serial este redutabilă.
Retro-futurism și radiații
Imaginați-vă o America a anilor 50, dar împânzită deja cu tehnologia la care visau autorii SF și revistele de futurism ale epocii respective: roboți, electrocasnice, mașini și armamente alimentate de mini reactoare nucleare la tot pasul, cu o credință fanatică în sistemul capitalist și în libertățile și drepturile garantate de Constituția Statelor Unite și cu moravurile postbelice surprinse deja atât de bine în seriale ca Mad Men sau, în cheie ironică, în filmul Grease. Ei, și-acum aruncați nenumărate bombe atomice peste această Americă, lăsând câțiva privilegiați să se ascundă în uriașe adăposturi nucleare subterane menite să mențină aprinsă flacăra civilizației capitaliste, în așteptarea repopulării post-apocaliptice. Cât despre cei rămași la suprafață… ei bine, sunt și din aceștia, împărțiți într-o groază de facțiuni, fiecare cu ideea ei despre cum ar trebui reclădită civilizația, unii suferind mutații spăimoase. Valuta forte constă în capace de cola, vaci cu câte două capete sunt animale de povară și sursă de proteine, gândaci de bucătărie cât pudelii colcăie prin sălbăticie (și prin vechile tuneluri de metrou), iar canibalii și barbarii de gen Mad Max nu lipsesc nici ei, încercând să supraviețuiască și să adune ce se mai poate salva din relicvele vechii lumi.
Farmecul acestui univers este realmente nemaipomenit și este surprins excepțional în serialul de pe Amazon Prime Video. Poate nu este tocmai de mirare – combinația dintre esteticile western și high-tech a fost deja explorată cu mare succes de Jonathan Nolan în Westworld, iar Fallout beneficiază pe deplin de pe urma acestei experiențe. Design-ul a jucat mereu un rol important în jocurile Fallout, contribuind enorm la personalitatea universului narativ și la abordarea sa ironică. Micul personaj Vault Boy (băiatul blond în uniformă albastră și galbenă, cu degetul mare ridicat) este un exemplu magistral de mascotă integrată în întreaga identitate vizuală a lumii, ca să nu mai pomenim de tipografie, designul de produs, stilurile arhitectonice, atât cele „noi” – respectiv modul în care sunt concepute adăposturile subterane, cât și acea uluitoare estetică a ruinelor (radioactive), pe măsură ce sunt recucerite de natură, fie că e vorba de clădiri pe jumătate îngropate în moloz, nisip și fierătanii ruginite, fie că vorbim de scheletele unor zgârie-nori prin care strălucește glorios soarele la apus. Toată această bogăție vizuală este minunat surprinsă în serial, iar calitatea cinematografiei este excelentă. La jumătatea distanței dintre nostalgie și distopie, Fallout dansează cu grație pe o linie foarte subțire.
Rămășițele umanității
Dar o estetică, indiferent cât de bine este gestionată de echipa creativă, nu garantează calitatea unui serial. Din fericire, cu toate că scenariul nu este neapărat strălucit, actorii sunt foarte buni. Înțeleg cu toții că nu joacă într-un serial realist și ca atare își abordează rolurile cu creativitate și cu expresivitate. Walton Goggins (The Hateful Eight, Django Unchained, Predators) iese în evidență într-un rol dublu: pe de o parte, el este Cooper Howard, star de filme western, însurat cu o femeie sclipitoare și tatăl iubitor al unei fetițe, martor la începutul sfârșitului lumii, prin care trece devenind „The Ghoul”, un pistolar mutant, vânător de recompense din viitorul postapocaliptic, temut în întreaga pustie. Goggins jonglează minunat cu rolurile, lăsându-le să se oglindească unele în celelalte și devenind, în mod ironic, la fel de emblematic ca Vault Boy – un model al omului moral sucit de sălbăticia lumii.
Ella Purnell (Yellowjackets, Arcane) face de asemenea un rol bun ca Lucy McLean, tânăra naivă și bine intenționată care iese din confortul societății idilice din Adăpostul 33 în căutarea tatălui ei răpit. Ar fi fost foarte ușor și tentant ca Lucy să fie un idiot norocos. Ar fi fost, de asemenea, o mare dezamăgire, din vâna adaptărilor după jocuri video din deceniile trecute. Din fericire, scenariul și performanța actriței cochetează inteligent cu această direcție, oferindu-i totodată acestui personaj o evoluție simpatică, mai serioasă decât pare, plină de nuanță emoțională și de credibilitate (în limitele absurdului asumat al serialului).
Aaron Moten (Emancipation, Mozart in the Jungle) este Maximus, un personaj a cărui moralitate este în continuu conflict cu propria traumă și cu brutalitatea lumii în care trăiește. Totodată însă, el este adeseori ciuca bătăilor pentru aspectele comice ale serialului, iar această ruptură nu este ușor de gestionat, iar schimbările de ton în ceea ce-l privește nu sunt integrate prea bine.
Pentru mine, mai interesant este un personaj secundar, fratele lui Lucy, Norm McLean, a cărui evoluție nu ajunge la un deznodământ în acest prim sezon din Fallout, ceea ce este totodată unul din cele mai bune motive pentru a spera la un sezon 2. Jucat de Moises Arias (Ender’s Game, The King of Staten Island), Norm este inteligent dar fricos, conformist dar suspicios, afabil dar cu o latură fioroasă a personalității, care se relevă puțin câte puțin și despre care abia aștept să aflu mai multe!
Fallout se bucură și de o sumedenie de mici apariții ale unor actori care sunt aproape de inimile „nerds”-ilor de pretutindeni. Matt Berry (What We Do In The Shadows) are doar o scenă în carne și oase, dar este foarte amuzant ca voce a unui robot-chirurg de o politețe… îngrozitoare, iar Fred Armisen (Wednesday, Portlandia, Anchorman) apare doar câteva minute, în rolul lui DJ Carl, care este însă un personaj savuros, un soi de trimitere voalată la Three Dog, DJ-ul din Fallout 3, care pune cea mai bună muzică din pustiul postapocaliptic. (Apropo, coloana sonoră a serialului este superbă – muzică din anii 40-50, aleasă pe sprânceană, deși poate puțin repetitivă, în sensul în care aceleași piese apar de mai multe ori, fără a fi realmente „teme”.)
Într-o cheie mult mai întunecată, personajul lui Kyle MacLachlan (Twin Peaks, Dune 1984), Hank McLean, administratorul Adăpostului 33 și tatăl lui Lucy și al lui Norm, comprimă în sine însuși aceeași dualitate cutremurătoare între „civilizație” și sociopatie care este baza întregului univers narativ Fallout – o distopie unică tocmai fiindcă face loc pentru toate celelalte distopii deja imaginate sau de-abia imaginabile și le tratează cu un sarcasm fermecător.
Detalii tehnice
Problemele acestui serial stau în ton. Dacă din punct de vedere estetic și actoricesc, realizatorii au păstrat un echilibru impresionant, din punctul de vedere al tonului, lucrurile o cam iau pe ulei pe alocuri. Hiper-violența este un element esențial al experienței de joc Fallout, dar în adaptare mi-aș fi dorit mai degrabă ceva în genul lui Tarantino decât ceva inspirat din desenele animate. E dificil să echilibrezi lucrurile între comedie și oroare, nu zic nu, dar sper totuși ca în viitor violența să fie abordată cu aceeași grijă nuanțată ca restul elementelor serialului, nu folosită ca un soi de ciocan clovneresc, de dragul spectacolului și atât.
Ridicolul și absurdul sunt greu de strunit și nu mă aștept ca o astfel de adaptare să-și găsească vocea pe deplin, din start. Cred că lucrurile arată foarte bine pentru Fallout, dacă va primi suficient timp. Lumea pe care o explorează are foarte mult potențial de minat, iar dacă e să mă iau după primul sezon, nu pot decât să ridic degetul mare și să zâmbesc încrezător.
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
