”Final Cut (Coupez!)”, filmul de deschidere al ultimei ediții a Festivalului de Film de la Cannes, este un meta remake pentru un zombie flick japonez și copilul din flori al unui ”try not to laugh challenge” reușit.
Independența Film distribuie în cinematografele din țară, începând de astăzi, 21 octombrie, această pastișă a unui film de gen low-budget care, cu riscul de a ridica oameni din sală, continuă să fie un pic obraznică.
Având la bază un succes cultist de categoria B, lansat în Japonia în 2017, ”One Cut of The Dead”, realizat de Shinichiro Ueda, ”Final Cut” începe în forță printr-un zombie remake fără tăieturi, kitschos, dar autoironic în privința tropilor suprasaturați ai genului, precum produsul copiilor lui ”Coca Cola” sau ai unui ”gunoi post-apocaliptic” al capitalismului. În timpul filmării, piperată cu vărsări de sânge marca Tarantino, un regizor înnebunit de frica unui potențial eșec, dar și de obsesie pentru propriul craft, dă naștere unui mit urban care învie, cu adevărat, morții.
Filmul e plin de poante, de la iubita lui Ken (Finnegan Oldfield) care merge pe șablonul de barbie, la actorii pe care-i fac lacrimile false sau fețele de social media și alte remarci care uită să se adreseze corect politic, care îmbracă ”Final Cut” în aparență unui film prost. Același film se dovedește a nu fi nici prost, nici obraznic, ci o demonstrație a farmecului pe care îl are un astfel de film low-budget, altfel trecut de către producători la categoria ”rapid, ieftin și acceptabil”. Când spun că știe să fie amuzant, vorbesc din recepția publicului sau, punctual, râsetele care au urmat în sală după afirmația lui Ken/Raphael, loud and clear: ”Să nu cumva să râzi”.
Arguably, de asemenea, o trezire la realitate pentru audiențele pretențioase care ar milita că e ”ușor” să faci un film cu zombie cu doar niște recuzită și un băiat versat în efecte speciale, ”Final Cut” arată contrariul. Este, cu siguranță, gura ideală de aer de la acel elitism ușor închipuit care se naște în rândul cinefililor care merg la Cannes pentru că e Cannes. Filmul funcționează în 3 etape: ”produsul final”, filmul cu zombie care merge neîntrerupt, live, pentru 30 de minute pe o platformă de filme de duzină numită Z, perioada pre-producției și, ulterior, același film ”nereușit” de la început, doar că din spatele camerelor de filmat.
Comicul se ciocnește adesea cu un dulce destul de relatable sau ușor de simpatizat, precum linia narativă a regizorului de film ratat, care enumeră ca filmele sale doar reclame sau filme de corporație, dar care se implică într-un proiect care urlă ”dificil” de dragul de a-și impresiona fiica quirky, ruptă de pe Tumblr, care nu prea îi mai dă credite. Unde ”Final Cut” excelează este, probabil, felul în care se joacă cu noțiunile de pop culture care survolează filmul gore, filmul cu zombie sau rasismul și intoleranța în filmul de gen.
Ceea ce inițial pare cheeky sau ”prea mult”, o potențială greșeală în scriitura filmului, se arată ca fiind un alt moment în care același film e neașteptat de conștient de sine. Tot de dragul dumelor, make-up artistul din remake, întâmplător pasionată de krav maga, o formă de arte marțiale pe care o practică de un an, pare un reboot de Ali Express a Umei Thurman, dar la fel de asumat și jucăuș ca restul convențiilor din ”Final Cut”. She wants to fight like Uma Thurman, dar sfârșește ca o colaterală de slasher movie.
Acest meta zombie flick, care pare inițial un passion film ”de garaj”, anti-prestigios sau ușor încropit, care pare că pierde ritmul propriilor convenții, deși este receptat la granița dintre hit și miss, un pic absurd, dar picant, este ”underdog”-ul perfect al selecției festivalului. Este acel film pe care ori îl adori, ori îl detești, despre care știi că n-o să fie premiat, dar care oricum îți câștigă votul.
Trailer oficial:
