Deschis printr-un voice over care atacă direct problematica fake love racordată la consumul de psihotrope („I’ve always wondered why I was only loved at night…”), I Am Ecstasy vorbește, fără arătat cu degetul sau autocompătimiri, despre acele apropieri simulate la colț de club care nu apucă niciodată dimineața.
Odată refuzată de galeriile bucureștene să expună lucrări considerate problematice, fotografa Emhr lansează (cu doi ani în urmă) proiectul IGFI_ Archives pe modelul DIY – mai precis, panotarea lucrărilor în locații private nedestinate expozițiilor și promovarea lor în online cu perfecta asumare a oricărui potențial shadow ban. Din același proiect face parte și scurtmetrajul independent I Am Ecstasy. Până acum un catalog de fotografie post-punk, predominant analog, cuprins undeva între editoriale tip The London Vagabond și instantanee din underground-ul local, IGFI_ înseamnă un ochi pentru tot ceea ce nu aparține.
Short for I Got F*cked In _, demersul a luat naștere odată cu nevoia de a documenta toate acele petreceri de la care uneori nu ne amintim mai mult decât podeaua băii unde a devenit prea mult și toate acele locuri unde textila de vynil sau aparițiile alternative nu sunt niciodată excesive. Fără să romantizeze metodele de escapism mai puțin acceptate social, dar cu o sensibilitate aparte pentru specificul subculturilor încă rar reprezentate în scena de fotografie românească, Emhr nici nu bagă degetele în ochi, dar nici nu se jenează să documenteze vizual spațiile în care primul impuls e să spui că lumina e prea slabă pentru a putea fi flatantă.

Împreună cu lansarea I Am Ecstasy ea deschide și una dintre cele mai necesare, dar și absente discuții referitoare la consumul de droguri – chiar sunt cuvintele frumoase, mărturiile necenzurate sau promisiunile extravagante făcute sub influență o apropiere reală de celălalt? Evitând cu delicatețe să pice în shock value, dar rămânând o producție independentă spectaculoasă inclusiv prin migala cu care sunt aplicate în post strobe light-urile de Enter the Void (2009, r. Gaspar Noé) peste Krănuț, filmul funcționează pe firul roșu al gândurilor de dinainte să se aprindă lumina (voce: Corina Sucarov). Răspunsul pe care îl oferă încă din primele cadre, în ton cu intenția nu de a promova consumul, ci de a adăuga puțin mai mult awareness pe subiect, este „nu”.
Însă luciditatea proiectului nu vine din faptul că demistifică acest fake love printr-o afirmație atât de categorică, ci stă mai degrabă în micile observații despre dinamicile relaționale ale unui consumator – rușinea că ți-ai dat prea tare drumul la gură care apare odată cu ieșirea substanței din sistem, trauma dumping-ul făcut străinilor, „scuza beției e muză, se știe” (Vise Triste) sau cât de accesibilă devine lipsa de asumare oricând, de la trei beri în sus. Mai mult, întocmai atenția de a nu pune cenușă în capul oricui a trăit experiența la prima mână și în același timp, de a nu glorifica un comportament de altfel autodistructiv este, chiar mai presus de acuratețea vizuală cu care emulează efectele consumului, motivul pentru care I Am Ecstasy are toate șansele să ajungă la audiența potrivită.
Vizionează I Am Ectasy aici:
View this post on Instagram