Un oraș se poate citi în multe feluri: câteodată prin cărțile care îl păstrează, alteori prin străzile pe care le parcurgem zilnic, prin oamenii pe care îi întâlnim în ele, prin locurile în care ne întoarcem sau prin poveștile pe care le auzim despre un cartier în care poate n-am ajuns niciodată. Iar literatura are felul ei de a ne face să privim din nou locuri pe lângă care trecem fără să le mai vedem.
Despre astfel de întâlniri dintre oameni, oraș și literatură este și seria de interviuri Happ × Harta Literară: despre oraș, cărți și muzică, în care scriitori și oameni apropiați de lumea literară vorbesc despre orașele lor prin locuri, cărți, cântece și amintiri. Fiecare interviu adaugă câteva repere unei hărți care nu își propune să fie definitivă, ci să ne dea motive să ne uităm altfel la orașul pe care îl credem deja cunoscut.
Interviul cu Alberto Păduraru se așază în această hartă ca o nouă perspectivă asupra relației dintre literatură și spațiul urban, cu toate acele lucruri mici care fac ca un loc să devină, la un moment dat, al nostru.
Locurile
Care e primul loc care îți vine în minte când spui București?
Mulțumesc lui Dumnezeu, nu-mi vin în minte locuri, ci mai degrabă fețe, discuții, amintiri antropocene. Sunt și obișnuit așa, chiar și-n chiriile în care am stat, doar am tranzitat camerele, dar nu le-am privit vreodată cum privești „un loc al tău”. Nu le-am decorat. Țin minte că mi-am ajutat prietenii să se mute din diverse spații (garsoniere, studiouri) și mereu mă minunam cât de tare se reflecta personalitatea lor în fostele spații (și următoarele). Dar nu atât în sensul de „hoarding”, cât chiar ca decoruri funcționale și curatoriate perfect tipicurilor lor. Hamace, postere, colecții de aparate pe film, un alt prieten foarte pasionat de ceai și care-a luat în serios echiparea corespunzătoare pentru a face cel mai bun ceai acasă. Terenuri de minigolf în sufragerie, amintiri furate din călătorii, dulapuri burdușite cu geci de piele pentru motor.
La mine chiriile au fost așa, modulare, IKEA, dacă ai fi intrat în lipsa mea ai fi zis că nu stă nimeni acolo. Sau că ar putea sta oricine acolo. Spațiile mele de referință (dacă sunt interioare) sunt oameni, iar în rest, aproximez doar spații exterioare, doar că la fel de tranzitorii. Nu mă aleargă nimeni, nu știu de unde pornirea asta nomadă. Poate de la bunicul meu, el a fugit cu circul la un moment dat.
Totuși, dacă trebuie să dau un răspuns aș zice simplu: Universitate. Are legături bune, teatru aproape, se leagă și de viața asta de student etern și poți să schimbi multe de acolo (cariera, viața, transportul public ș.a.). Cu toate astea, n-am scris niciun poem cu toposul la Universitate. Dar rimează cu diversitate.
Care e locul care ți se pare că reprezintă cel mai mult orașul tău pentru tine?
Parc latte.
Dacă prin „orașul meu” ne referim la Botoșani, de-acolo de unde sunt defel, atuncea aș zice Parcul T (de la Casa Tineretului, de asemenea cunoscut și ca „la T”), un loc care a crescut odată cu mine. E un parc tânăr, au ai mei poze prin albume acasă cu mine de pe vremea când abia învățasem să merg și nu-mi era încă frică de câini (sau de nimica în general). În pozele alea eu am 60 cm și copacii sunt subțiri tare, abia puși. E soare mult și locul se simte ca o investiție. Pentru acum. E mai plăcut să scriu asta decât să fi trimis o poză aici: devine și un spațiu imaginar așa. Acuma îl traversez în 6 secunde, când vin din centru spre casă, obișnuit cu plimbări funcționale mai lungi în orașele vieții de după. Și văd dintr-un capăt în altul al lui. O mai conduc pe mama la muncă de câte ori vin acasă, dar nu ne mai oprim în el. Era o cafenea acolo, „Bonjour”, care-a devenit altceva și apoi altce-altceva, dar acolo mergeam cu tata și cu tabieturile cafelelor lui dese. Mă jucam într-un rond din parc, în fața cafenelei, sub ochii lui. Și părea imens. În parcul T am avut primele fotbaluri cu colegi din primară sau vecini din cartier. Șutam în poarta de la ceva Protecția Consumatorului, care-avea un intrând lat, asfaltat. Nu exista out, fotbalul continua și pe „zona verde”, doar că trebuia să ocolim un stejar. Băncile erau pentru întins cărțile de Duel Masters sau Yu-Gi-Oh! E un hotspot important pentru viața simplă, de dinainte de reperele romantice ale orașului. Că după au venit și alea. Și s-au grefat pe câte-un loc anume, apoi au acaparat locurile. Deci e răcoritor să-mi aduc aminte ceva care nu le include.
Pentru Alberto din Cluj, de la Drept, o versiune pe care n-o mai frecventez, dar cumva o consemnez, cât să n-o uit… Este liftul ăsta în centru, chiar la Central, pe lângă piața Mihai Viteazu, care duce sus la Klausenburger. Dar până intri acolo mai e un hol micuț și (dacă ai noroc să fie deschis) acces pe terasă. Când dădea frigul îmi aminteam că liftul ăla merge tot timpul, nimeni nu-l închide noaptea, chiar dacă nu mai duce la nimic deschis (sau cel puțin așa era). Și urcam și stăteam la cald un pic când chiar nu mai puteam, între plimbări lungi în care-mi înghețau mâinile. Am dus o singură fată acolo, o dată, deci am grefat, iarăși, din păcate sau din fericire, un reper romantic peste. În fine, acuma nici nu știu dacă mai este, au trecut 5 ani de-atuncea.
Alberto din Utrecht ar spune fermele de oi și pădurile absolut inexplicabil plasate-n proximitatea unui Science Park ultramodern, traversate agale cu biciclete închiriate.
Iar în București… Cu toate că abia am plecat din oraș (după un periplu de alți 3 ani), deci mai am o memorie proximă, cvasi-musculară, sau cel puțin a pedalelor mele, nu aș putea să mă gândesc hodoronc-tronc la un loc. Am, desigur, povești în locuri și așa fiecare ajunge să spună și ceva despre mine. Poate „La Păuni” (sau „La Ciupercă”, cum îi mai zice), terasa din inima Cișmigiului, care vine la pachet cu verile cele mai lungi și frumoase, „ca pe vremuri” și, poate cel mai important, cu întâlnirile întâmplătoare cu Mihnea Fiastru și Taxi (bull terrierul lui), care divagau în râsete și bere, pe vremea când încă trăia. Trec pe-acolo acuma cu-n oarecare fior, cu o așteptare aproape firească să ne mai întâlnim. De parcă nu ar fi ireversibil.
Despre ce loc din oraș ai vrea să se scrie mai mult?
Mă bucur că recent s-a ocupat Radu Nițescu de-un Cișmigiu așa cum și eu îl știu, la Casa de editură Max Blecher, în cel mai nou volum de poezie: „În inima pustiului, la malul Cișmigiului”. Completează cumva și ce zic un pic mai jos despre Gheorghe Băjenaru și-al său „Cișmigiu & Co.”. Dar nu aș vrea să se scrie mai mult despre un loc, ad litteram. Îmi place mai mult nuanța în care aș vrea să scrie mai mulți despre același loc. Uite, acum l-am ales p-ăsta și m-a apucat nostalgia. Cișmigiul (e un foarte bun parc, preferatul meu din București). Cred că asta mi-aș dori: o colecție de povești, experiențe, îndrăgosteli, despărțiri și tot ce mai poate veni la pachet cu asta. Cu nuanța pe care-am menționat-o: nu mai mult, ci mai mulți.
Dar dac-ar fi să mă gândesc despre ce loc din oraș aș scrie eu (deci nu să-l găsesc așa, de citit deja), poate o colecție de întâlniri pe drumul spre stația Maica Domnului, lângă Parcul Circului. Haotic, aglomerat și foarte în spiritul Bucureștiului care mi-a fost povestit. Și poate chiar Parcul Circului, unde mi-a arătat Vasile Leac odată c-avem un gingko biloba, când îmi povestea o idee de afacere cu ceai.
Muzica
Dacă Bucureștiul tău ar avea un soundtrack, care ar fi primele trei piese?
Frank Zappa – I`m The Slime
Shukar Collective – The Snake
Mk.gee – Rockman
Există o melodie pe care nu o poți despărți de București?
Trebuie să fie una, că doar nu l-aș asocia cu liniștea. Adică poate, la figurat așa. Dumbala dumba, de la Taraful Haiducilor. Melodie pe care-am auzit-o prima dată-ntr-un spectacol de teatru, „Bucureștiul meu”.
Literatura
Ce carte ar trebui citită înainte de a vizita Bucureștiul?
Cișmigiu & Co. , a lui Gheorghe Băjenaru, se făcea și la școală-n gimnaziu, liceu poate. Am primit-o oricum pe o listă de lecturi suplimentare la un moment dat. Sunt niște scene fantastice acolo & viața asta poetică-ntr-un fel, liceul Lazăr povestit ca niciunde. Nu știu, cred că-i un moment-cheie pentru mai mulți în adolescență (așa simt, că suntem mai mulți în acest „& Co.”), dar clar cartea asta a fost prima care mi-a făcut poftă să realmente fiu și eu o mică rotiță în angrenajul capitalei. Ai mei mi-au interzis inițial, mama zicea „nu te duci, orașul ăla cade la cutremur.” Și-am făcut un ocol la Cluj întâi câțiva ani. După care, în fine, am ajuns, am văzut. Acum doar ce m-am mutat în Napoli, cu griji noi, de data asta aproape și de Vezuviu. Dar supraviețuim, am învățat la Botoșani.
Și Soldații. Poveste de Ferentari, a lui Schiop, că-i cu Alberto personaj. Și filmul omolog din 2017, în regia Ivanei Mladenović, excelent.
Iar pentru Bucureștiul performativ, cred că merge și să-ți aduci la subraț în Barton o carte de Allen Ginsberg sau Bob Kaufman, Collected poems, sau antologii cu lecturi ușoare, poeme beat/jazz pe care s-o citești pe parcursul unui sezon, cu un creionaș în mână. Mi-am amintit de fragmentul ăsta, din Bagel shop jazz, de Bob Kaufman, pe care l-am subliniat odată acolo:
Turtle-neck angel guys, black-haired dungaree guys,
Caesar-jawed, with synagogue eyes,
World travelers on the forty-one bus,
Mixing jazz with paint talk,
High rent, Bartok, classical murders,
The pot shortage and last night’s bust.
Ce loc din București ai transformat fără să-ți dai seama într-un personaj?
Cotroceniul, grație plimbărilor cu scop și deznodământ făcute acolo cu Mihnea Mihalache Fiastru (RIP). Dar n-are fișa de personaj posh la care v-ați aștepta. L-am văzut și reținut într-o lumină de vară, cu străzi umbroase și o grămadă de liniște-n jur, cumva neobișnuit pentru poziționarea lui aproape de inima orașului (îmi aproximez distanțele pe bicicletă, deci pentru mine totul e cvasi-aproape).
Și poate Ferentariul, am fost la o plimbare cu Sociu și-ncă niște prieteni, Olmo și Teodora, până la Adi Schiop, care ne-a dus până-n capătul străzii principale, cu instructaj. Să nu ne holbăm, să nu facem poze, să nu vorbim tare etc. Tot felul de lucruri din astea. Olmo e italian, deci deja turul ghidat era în engleză. Mă gândeam că până și asta poate lucra împotriva noastră. Țin minte c-am trecut printre de toate, meciuri de fotbal impromptu, oameni cu cărucioare de butelii, oameni la o sămânță, rufe întinse la uscat peste un grătar. Schiop, care ne dăduse toate sfaturile dinainte, le-a încălcat pe toate: se holba, vorbea tare, a scos un Nokia vechi cu care a-nceput să facă poze la chestii (cu sunetul ăla specific la fiecare captură). Când ne-am întors, ne-a spus că a vrut doar să ne demitizeze ce se zice despre Ferentari. Și c-a fost amuzant să ne sperie puțin la început.
Geografia afectivă
Există un loc în care revii mereu, fără să ai neapărat un motiv?
Am tabieturile mele când vine vorba de drumuri, am cam aceleași rute, treabă prin aceleași locuri. De când cu saga mea cu bicicleta, distanțele au crescut și s-au micșorat deopotrivă. Dar da, am zile în care mă trezesc și mă gândesc să dau o tură la Mogoșoaia, să stau pe malul lacului acolo, sau în parc, în fine. Mai mult e ideea drumului. Dac-ar fi să mă gândesc la un loc din interiorul orașului, aș zice Cartierul Francez. Pentru cum e conectat la și deconectat de ritmul bucureștean deopotrivă.
Deși comfort food-ul suprem vine de la Mei Wei din Piața Amzei: meniul de dumplings cu carne și, cum tranzitam zona asta des, în 3 din 5 dăți mă opream acolo, fără să am neapărat un gând coerent de-acasă pentru asta.
Ce loc din oraș te reprezintă astăzi, dar nu te reprezenta acum zece ani?
Nimica din București nu mă reprezenta acuma 10 ani. Eram un puști, aproape adult, cum acum sunt, dar nu mă simt neapărat. Făceam turism cultural, cumva, fentam liceul (pe cât posibil) cu trupa de teatru. Poate numai Gara de Nord, Teatrul Excelsior, sau Point unde mai veneam la festivaluri de teatru pentru adolescenți.
Dar simt c-ar trebui să dau un răspuns stil recomandare HORECA aici. În primul loc în care-am stat în București, în Titan, la metrou la Grigorescu… e un magazinaș de cartier acolo, CRIS-TIM. N-am mâncat în viața mea un meniu șnițel mai bun. Mi-ar plăcea să spun că e o descoperire 100% personală, dar de fapt e moștenire de la un prieten care-a locuit pe zonă înaintea mea (și am și fost vecini un timp). Cred că mă reprezintă cum mă reprezintă și urmăresc gastronomiile tuturor locurilor prin care călătoresc. E așa, ca un prim nivel de „acomodare”, o formă aparte de conectare cu locurile.
Mi se pare că toate hărțile mele se-ntind natural după gusturi și da, asta chiar cred: poate n-oi fi fost la toate evenimentele culturale posibile din capitală, dar prin toate bucătăriile am trecut sigur.
Harta rapidă
Numește:
- O librărie. Cărturești Modul
- O cafenea. Bob de la Cărturești Verona
- O stradă. Strada Veronica Micle poetă (chiar așa e, pe lângă Buzești)
- Un parc. Ioanid
- O melodie. Mac DeMarco – Salad days
- Un vers. „dorm oriunde ca să fiu în același oraș cu tine” – Cîntec eXcesiv I, Sociu
- O carte. Grădinarul și moartea, Gospodinov
- O priveliște. Perseide în afara orașului, de fiecare dată.
- Un loc unde ai duce un prieten venit prima dată. Socului Obor / Cimitirul Bellu
- Un loc pe care speri să nu-l schimbe nimeni. Cișmigiul
Playlistul orașului
5 – 8 melodii pe care le-ai ascultat când scriai.
Saint-Saens: Carnival of the animals: Le Cygne (în special)
Carmen Șerban & Adrian Minune – Dansează Carmina
Egyptian Lover – Everything she wants / Future Tech (sau orice de pe albumul 1985)
Frank Medley – Schooling seniors
Gorillaz & Andre 3000 – Do Ya Thing
Fratelenord – Sigmund trage apa
Frank Zappa – Cocaine decisions
Just (After Song of Songs) – Youth original soundtrack album
Harta personală
Împinge tava-ul dintre Universitate și Unirii, vis a vis de linia de tramvai (nu știu cum se numește, dar nici n-o să-l caut, ca să prindă valoare anecdotică). Unde a murit Labiș călcat acolo în față. Sociu abia ce tradusese Palahniuk, Inventează ceva. Și-am mers să mâncăm acolo cu ditai cutia de cărți după noi (doar ce le primise). Ceva gustos, cu un sos extraordinar de apos, dar bun și la gust și la preț.
Cimitirul Bellu: hotspot obligatoriu.
Obor Amor / Off the books / Paper Traffic: terasă și-alături librărie-frizerie? Unde mai pui că se găsesc (când e deschis) cărțile de la Editura Fantomas acolo, printre care și Puterea micului om nu foarte divers.
La Ciotoianu Grill în Popești Lerodeni. No further words needed. Cei mai mari mici din viața mea.
Cinemateca Eforie. Desene animate, cel mai bun mod să-ți începi dimineața. Bun și în circuitele festivaliere, dar și pentru evenimentele propuse, discuțiile moderate. Cred că acolo am văzut prima dată Il Vangelo Secondo Matteo a lui Pasolini, într-un eseu cinematografic al lui Andrei Ujică, chiar în prezența lui. Și, sigur, sala vine cu alternativa foarte relaxantă a albastrului marin pentru scaune și podea.
Poate că una dintre cele mai frumoase părți ale unei hărți literare este că nu se termină niciodată. De fiecare dată când un scriitor povestește despre un loc, când cineva își amintește o stradă dintr-o carte, când o plimbare printr-un cartier devine prilej de poveste sau când un grup de oameni se întâlnește ca să vorbească despre lectură, orașul mai primește câteva coordonate.
În octombrie, Harta Literară continuă tocmai în acest fel: cu tururi literare prin București, întâlniri cu scriitori, schimburi de cărți, seri de spoken word și conversații despre locurile în care literatura se întâlnește cu viața de zi cu zi. Programul trece prin Bucureștii Noi, Matache, Clăbucet, zona Gării și Calea Victoriei, dar și prin școli, biblioteci și spații culturale, construind, încet, o hartă care se îmbogățește de fiecare dată când orașul este privit printr-o poveste.
Toate evenimentele și detaliile despre ele pot fi descoperite pe site-ul Harta Literară, acolo unde harta rămâne deschisă pentru noi locuri, noi cărți și, mai ales, noi povești.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
