4 zile, 4 spectacole diferite, 4 perspective artistice unice străbătute de o iubire comună pentru dans, muzică și actori pe tocuri – asta s-a văzut la Sibiu, săptămâna trecută, acolo unde a avut loc microstagiunea secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca”, o adevărată încununare a teatrului experimental.
Dacă ar fi sa aleg un cuvânt care să descrie aceasta stagiune acela ar fi diversitate – în trupă, în repertoriu, în forme de expresie artistică și nu numai. Diversitatea reprezintă fundamentul acestei trupe de teatru, aspect confirmat și de Hunor Horvath, regizor și manager al secției germane a TNRS din 2019. Am avut plăcerea de a discuta cu el pentru a descoperi mai multe despre viziunea sa managerială, misiunea artistică și spectacolele incluse în showcase-ul de anul acesta.
AL: Ce tip de spectacole sunt prezentate în cadrul microstagiunii?
HH: Noi suntem un teatru care acționează și reacționează la subiectele contemporane, la lucrurile care ne îngrijorează și ne fac sufletul mai deschis și fragil. Jumătate dintre spectacole sunt din canonul clasic, iar cealaltă jumătate sunt bazate pe texte contemporane. Pe cele clasice, încercăm să le abordăm într-un mod modern, să le aducem mai aproape de omul de astăzi, în loc să servim scopul lor muzeal. Anul acesta, izolarea a fost o temă importantă. Spre exemplu, în spectacolul E doar sfârșitul lumii (r. Eugen Jebeleanu), este vorba despre un tânăr bărbat care încearcă să se împace cu familia înainte de moarte. Cred că este o temă extrem de relevantă – după pandemie, mulți au rămas cumva blocați în propria bulă, iar acum, cu aceste tendințe politice extremiste, familiile nu mai reușesc atât de ușor să rămână unite. Tocmai de aceea, am căutat texte care să exploreze acest sentiment de separare emoțională dintre oameni.
Pentru că anul trecut a fost Anul Kafka [n.r. anul 2024 a marcat împlinirea a 100 de ani de la moartea scriitorului] m-am gândit că Procesul, cu estetica regizorală a lui Botond Nagy și dramaturgia și adaptarea Dianei Nechifor, ar fi o formulă interesantă pentru secția de germană, mai ales pentru spectatorii tineri. Regizat de Daniel Plier, Cu pietre în buzunar, este un text montat de mai multe ori în România, pe care noi l-am gândit într-un format mai micuț, de studio. În fiecare an avem un astfel de proiect, mai simplu, mai haios, mai ușor de digerat – cu care să ne putem plimba. Însă, anul acesta, chiar și acest format a căpătat o încărcătură politică pentru ca totuși trăim niște vremuri foarte agitate. Cumva, tema sezonului acesta este între modernitate – cu spectacole precum Procesul și E doar sfârșitul lumii – și tradiție, prin Nunta însângerată.
AL: Ce impact vă doriți sa aibă această microstagiune asupra comunității de vorbitori de limba germană sau a publicului larg?
HH: Nu m-am gândit prea mult la impact, noi ne bucurăm că vin criticii și că mesajul nostru este tradus prin prisma lor, prin ceea ce scriu și filmează, și că este transmis mai departe. [n.r. Microstagiunea] este o ocazie de a dialoga cu teatrologi și specialiști, ale căror feedback-uri sunt importante pentru noi. Publicul nostru este mulțumit, însă acest feedback nu este la fel de valoros pentru noi, ca artiști, pentru că, dacă primim prea multe laude, rămânem cu același discurs. În schimb, dacă vine cineva [n.r. de specialitate] și ne critică în mod constructiv, oferindu-ne feedback, avem șansa să reflectăm asupra lucrurilor noastre dintr-un unghi diferit, un unghi care poate ne lipsește. Critica teatrală din România nu este încă la fel de elaborată precum am experimentat în Germania. Lipsesc voci puternice, opinii curajoase și provocatoare. Provocarea este benefică pentru noi, ca artiști, dar și pentru mine, ca manager. Dacă toată lumea vine și scrie doar despre ceea ce au văzut, atunci avem aceeași experiență ca și cu publicul. Noi știm de ce facem ceea ce facem, dar nu știm ce se vede, ce se simte și ce rămâne de cealaltă parte a scenei. De aceea, o părere profesionistă este extrem de importantă. Ne bucurăm de acest dialog, că suntem luați în seamă. Pentru actori, este foarte interesant să joace în microstagiune, unde focusul este pe noi, și pentru un moment mic din viața noastră, ne simțim ca și cum am fi în centrul lumii.
AL: Care sunt atuurile secției germane și ce o diferențiază de secția română de teatru?
HH: Multiculturalitatea și diversitatea. Avem actori în vârstă, actori tineri, dar și tineri care nu sunt actori cu diplomă. Noi ne folosim de fiecare persoană care vrea să experimenteze, să se exprime.
Pentru mine, este important discursul despre ce înseamnă să ai experiență și ce înseamnă să ai naivitate, să fii proaspăt în gândire și curios. Aceste două laturi se completează bine. Actorii tind să intre într-o rutină care uneori îi face mai puțin sensibili, iar atunci e minunat când apare cineva tânăr, neexperimentat, care se bucură de fiecare pas al procesului de creație – asta ne trezește și pe noi.
Ne este puțin dificil să ne comparăm cu secția de română. Ei au publicul lor, pe care trebuie să-l servească oferindu-i ceea ce își dorește. Publicul secției de germană s-a triplat de când sunt aici, pentru că noi ne asumăm riscuri și, astfel, atragem un public tânăr, care nu este neapărat vorbitor sau cititor de germană. Mereu oferim supratitrare sau traducere simultană prin căști.
Este un gest foarte generos din partea publicului român că este atât de deschis și vine la spectacole care i se par mai interesante, mai noi sau mai apropiate de sensibilitatea lui. De aceea, avem sentimentul că ceea ce facem este bine și continuăm în direcția teatrului experimental.
Nu are sens să ne adresăm exclusiv publicului german, pentru că toată lumea din Sibiu știe și română. Și atunci, de ce să montăm un Molière clasic în germană, când el a fost deja pus în scenă în română? Sașii mai în vârstă merg oricum și la spectacolele în limba română, așa că noi trebuie să oferim altceva – iar acel „altceva” este teatrul experimental.
Vezi această postare pe Instagram
AL: Ce v-a determinat să alegeți să regizați Nunta însângerată de Federico Garcia Lorca?
HH: Pe mine m-a fascinat întotdeauna lumea lui Lorca, pentru că e o lume foarte poetică și plină de imagini puternice. Dar, în același timp, are și o anumită cruzime, o dimensiune mai tradițională, care mie îmi place.
Pentru mine, modern înseamnă o tensiune între ce a fost și ce va fi. Să creezi ceva complet rupt de context, de tradiție sau de istoria teatrului, fără cercetare, fără să înțelegi ce raport ai cu temele pe care le abordezi în spectacol, mi se pare puțin naiv. La Lorca se vede mereu că el a încercat să se împace cu moștenirea culturală a locului din care vine și să o ducă mai departe, într-un sens mai deschis, mai liber. Cred că trebuie să fim blânzi și înțelegători cu tradițiile, dar, în același timp, să lăsăm loc pentru libertate. Cam despre asta e povestea – și asta m-a interesat mereu.
În text sunt multe cântece flamenco, pe care noi le-am tradus și le-am adaptat zonei noastre [n.r. au fost înlocuite cu cântece lăutărești]. A fost un proces dificil, pentru că flamencourile din textul lui Lorca erau cele din timpul lui și aveau o importanță dramaturgică foarte mare. A durat mult până am găsit cântecul care să se potrivească atât actorilor, cât și contextului.
Piesa e scrisă în trei acte, iar actul al treilea era, la vremea lui, un fel de metateatru – unde apar Luna și Moartea ca personaje. Dacă astăzi montezi spectacolul exact așa cum l-a scris Lorca, poate părea puțin naiv, pentru că teatrul deja a ajuns acolo unde și-l imaginase el. A trebuit să găsim o soluție dramaturgică foarte curajoasă pentru actul al treilea, să-l facem mai contemporan. Cred că am găsit o variantă mai trashy (râde), dar una care, pentru mine, a funcționat.
Acest spectacol e foarte greu, pentru că nici dramaturgic, nici din punct de vedere al limbajului nu e ușor de construit, iar în același timp trebuie să și spui povestea. Am văzut multe încercări de a regiza acest text și, de fapt, o singură dată am văzut ceva care nu era fie un experiment de dans, fie un colaj în stil „Lorca”. Cred că la noi [n.r. în spectacol] chiar se spune povestea.
Fiind un regizor mai curajos, pentru mine textul și firul narativ sunt esențiale. E prea ușor să nu spui povestea – am făcut asta deja în facultate. Dar provocarea reală este să o transmiți clar publicului și, în același timp, să creezi un spectacol modern. Nu vreau să îmi laud prea mult echipa, dar am noroc de o echipă foarte bună – creatori tineri, alături de actori mai în vârstă care ne susțin viziunea. Cred că asta a făcut ca acest Lorca să fie atât de interesant, atât pentru noi, cât și pentru public.
AL: Credeți ca mesajul lui Lorca este la fel de relevant ca în momentul în care el a scris aceasta piesa?
HH: Da, din păcate, da. Când am avut premiera spectacolului, în decembrie, nu mi se părea atât de influent și actual. Acum, după toată această nebunie politică și socială– cu Trump reales, cu tendințele extremiste tot mai vizibile la noi din țară, cu figurile politice autoritare care, nu știu de ce, sunt încă bine primite în România – lucrurile se simt altfel. Mi se pare foarte periculos. Adevărul nu ar trebui impus, ci negociat.
Exact despre asta vorbește și spectacolul: ce se întâmplă când o opinie devine atât de dominantă, încât vocea unei femei tinere nu mai contează? Asta explorăm pe scenă – fiecare personaj are, într-un fel, dreptatea lui, dar vedem și un om distrus de ceilalți, care nu mai poate ieși din acest cerc decât prin forță, prin agresivitate. Dacă toată lumea ar putea sta la o masă și să fie diplomat, s-ar găsi o cale de mijloc și fiecare ar fi mai fericit. De aceea, astăzi, spectacolul Nunta Însângerată este și mai relevant decât atunci când l-am scos, din păcate.
AL: Cum își poate împlini teatrul un rol de a preveni sau a semnala derapaje în societate?
HH: În trecut s-a spus că teatrul este o oglindă, dar eu cred că această formulă nu mai este la fel de aplicabilă astăzi. Noi trebuie să fim o biserică, în sensul de [n.r. spațiu] de reflecție colectivă. Dacă ne aflăm într-un spațiu în care tema existențială care ne frământă este discutată printr-o formă de artă metaforică, poetică și artistică, atunci și publicul simte această deschidere și prin sensibilitatea lui și experiența colectivă, se poate produce un „click” în mintea și sufletul său, făcându-l să vadă lucrurile puțin mai diferit decât le-a văzut până acum în propriul său mediu. Noi încercăm să punem în scenă aceste teme într-un mod care să creeze un fel de discurs mut, similar cu ceea ce reprezenta biserica în trecut, atunci când bunicii noștri mergeau acolo și, într-un fel, câștigau ceva din acel discurs, din învățăturile biblice. Teatrul este o instituție culturală care promovează democrația, iubirea și care încearcă să stabilească un dialog deschis între oameni.
