Odată cu întețirea fenomenului de migrație inversă, ajuns la 145.000 de români care aleg să se mute de la oraș la sat în 2023, echipa documentarului work in progress „În căutarea paradisului pierdut”, prezentat la Centrul Ceh în cadrul Documentary Mondays pe 11 noiembrie, lansează o cercetare de teren în două sate pitorești din România, Șomartin (jud. Sibiu) și Jurilovca (jud. Tulcea), într-un aplomb de demistificare a traiului la țară.
Printr-un set de 16 interviuri și 8 filmări cu ceea ce Maria, unul dintre subiecții filmului, numește „venetici” – nou veniți în comunitatea rurală –, antropologii Bogdan Iancu și Alexandru Vârtej au colaborat cu echipa proiectului – Andrei Dudea la regie și imagine, Dan Dobre la sunet și Maria Bălănean la montaj – pentru a adăuga datelor statistice dimensiunea de teren, cea a dificultăților întâmpinate odată cu schimbarea standardului de viață, cu construcția propriu-zisă, cu integrarea în comunitate, și cea a recompenselor reale din spatele unei vieți „mai liniștite”. Respondenții din satele vizitate pentru realizarea „În căutarea paradisului pierdut” nu sunt, însă, după cum explică Andrei Dudea în cadrul Q&A-ului, nici persoane care aleg să-și reconfigureze viața din considerente economice, pentru a trăi mai ieftin, nici anahoreți, majoritatea întreținându-se în continuare prin telemuncă, ci oameni din clasa de mijloc, nereprezentativi pentru întregul fenomen social. În continuare, am rezumat cele mai surprinzătoare realități ale migrației inverse, reieșite din această cercetare calitativă și din concluziile, trase după ani de discuții și întâlniri cu venetici români, împărtășite de Andrei Dudea și Bogdan Iancu cu ocazia discuției cu publicul.
„Dintre cei cu care am vorbit acum patru ani, peste jumătate s-au întors la oraș, unii dintre ei cu niște falimente imense”
La momentul la care antropologul Bogdan Iancu a fost abordat de regizorul documentarului, deja studia „neoțăranii” încă din pandemie, perioadă în care grupurile de Facebook de tipul „Mutat la țară” sau „Orășeni la țară” au explodat, mulți dintre membrii fiind împinși de lockdown să „ia decizia pe care n-o luau niciodată”, în ciuda orelor petrecute căutând terenuri la vânzare sau școli din vecinătate unde și-ar putea înscrie copiii. Profesor la SNSPA, Bogdan propunea inclusiv studenților să abordeze neoțăranii ca subiect de cercetare pentru lucrările pe care le coordona. Diferența, însă, dintre venetici și neoțărani, după cum o formulează Bogdan, este aceea că, pe când neoțăranii au ca miză să devină „nativi”, veneticii, cum sunt și cei intervievați în documentar, își dau seama că nu aparțin, că trebuie să își câștige locul în comunitatea rurală ca orice alt imigrant.
Drept dovadă vine faptul că Vlad declară, în film, că familia lui va putea fi în totalitate integrată în comunitate abia de la generația fiului lui, pe care locuitorii îl vor putea considera „de-al lor” doar pentru că, spre deosebire de ei, este născut și crescut acolo. Similar, una dintre femeile intervievate explică cum întreținerea unei case tradiționale sau a spațiului agricol funcționează, la sat, printr-un schimb de servicii: „Trebuie să cosească cineva terenul. Apelez la un vecin, dar întotdeauna e cu plată”. Tocmai din statutul ei de nou venită de la oraș rezultă și faptul că vecinii o „văd ca pe un portofel”, cerându-i mai mult pentru aceleași servicii decât cer celorlalți săteni.
De altfel, vrând să surprindă mai mult decât doar entuziasmul inițial și considerând că, în primă fază, indiferent de dificultăți, veneticii caută să se autoconvingă că alegerea luată a fost una corectă, Bogdan a reluat discuțiile cu persoane intervievate inițial în 2019, înainte de implicarea în acest proiect, pentru a constata că, la o diferență de patru ani de la primul interviu, mai mult de jumătate dintre ei s-au întors la oraș, unii cu falimente considerabile. Mai departe, dă inclusiv exemplul, neizolat, al unor prieteni din Mogoșoaia care, cu ocazia primei lui vizite, îi arătau lemnul amazonian și mamura cumpărată din Italia pe care urmau să le folosească la construcția casei, materiale căzute sau crăpate până la următoarea vizită, din cauza unui climat nefavorabil. Aceiași oameni și-au cumpărat ulterior, ca „mecanism compensatoriu”, după cum îl observă Bogdan, mobilă cât mai veche, care a demonstrat că poate trece testul timpului.
Persoana care stă cel mai bine pe pământul ăla e cea care nu caută să se numească „țărancă”
Întrebați cum ar rezuma motivațiile veneticilor de-a opta pentru viața la sat, regizorul Andrei Dudea observă că, pentru mai mulți dintre respondenți, apetența pentru valori tradiționale este strâns legată de recăpătarea unei imagini dezirabile din copilărie, adesea asociată bunicilor. Unul dintre ei povestește, în film, cum statul la țară îi amintește de o zi pe care nu o poate compara cu nimic, aceea în care stătea în casa bunicii, când zăpada urcase până la geam și pisica torcea pe sobă, iar casa mirosea a mămăligă și tochitură de porc. Aceeași familie din Jurilovca se consideră un exemplu de cum e „corect” să construiești într-un sat cu specific, în care o vilă cu două etaje nu-și are locul – idee întărită de altcineva, mutat în Șomartin, care mărturisește: „Casa mare de vizavi, toată lumea o ocolește”. Ambiția de a duce mai departe tradițiile satului mai reiese din alte câteva interviuri, atât prin verbalizarea dorinței de a face cunoscut satul în exterior, cât și prin devotamentul față de proiectele de restaurare, exprimat de o intervievată care spune că „săteanul nu mai apreciază mileul lu’ bunica, are și el”, dar care ne invită într-o casă în care ia stă agățată în cuie pe perete, lângă un război de cusut încă funcțional și alte piese tradiționale de meșteșug.
În completarea argumentului tradițiilor, Bogdan Iancu adaugă că, deși sătenii își doresc și tehnologizare, și termopane, mulți dintre nou veniți dau dovadă de ceea ce sociologului John Urry definește ca tourist gaze, însemnând venirea la sat pentru dotări de care orașul este fundamental lipsit, precum peisaje pitorești, naturale sau pentru accesarea anumitor proiecte intelectuale de restaurare. Explică cum, în ciuda așteptărilor, Jurilovca înseamnă cel mult 10% case părăsite, fiind similar cazului Șomartin, un alt sat cu specific „vânat de clasa de mijloc din București, Sibiu, Timișoara”. El anticipează că amândouă vor fi în curând „canibalizate de persoane care visează să păstreze tradițiile”, ca un puseu postmaterialist, o dovadă de a fi studiat și asimilat obiceiurile celuilalt – în acest caz, nativul. Își aprofundează ideea prin exemplul șurei, o anexă în trecut construită în scop practic, acela de adăpostire a animalelor sau depozitare a uneltelor agricole, care, oricât ar respecta aspectul arhitectural tradițional în cazurile gospodăriilor veneticilor din prezent, este declinată într-o zonă de „vitrină”, în care, de altfel, se și investește cel mai mult. Ea își pierde însă funcția „tradițională”, fiind folosită ca un spațiu de socializare care respectă tradiția/obiceiul doar prin fațadă. Conchide spunând că persoana care „stă cel mai bine pământul ăla” este cea care, fără să caute să se numească „țărancă”, își întreține în continuare legăturile necesare cu orașul și înțelege că, oricât de romantic poate suna întoarcerea la aceste origini pentru cineva care n-a cunoscut sărăcia din mediul rural, pentru un sătean care a avut 20 de ani toaleta în fundul curții, este normal ca, după ani de muncă în Italia, să se întoarcă și să-și reconstruiască o casă cât mai dotată, cât mai modernă.
Referitor la aspirațiile de a face satul cunoscut, tot Bogdan aduce în discuție că, în pofida bunelor intenții, într-unul dintre aceste sate se organizează anual un eveniment de turism de nișă, respectiv o cursă cu biciclete la care anul trecut au participat 1500 de oameni. Fiind însoțiți și de familii, totalul oamenilor cazați în sat și împrejurimi a ajuns până la 8000 de oameni. Veniți în sat, făceau câte două dușuri pe zi de persoană, secând dotarea cu apă de pe teritoriul respectiv, aceeași apă cu care sătenii își udau roșiile. Cum trecerea timpului a însemnat și renunțarea la puțuri în favoarea apei distribuite de primărie, rămași fără o altă sursă de apă, chiar și oamenii din sate vecine „veneau să întrebe dacă la ei a venit apa, ca să știe dacă să se aștepte să apară și la ei”, povestește Bogdan. Astfel, ceea ce ar fi putut însemna un boom nu doar pentru răspândirea numelui satului în comunitățile exterioare, ci și pentru economia locală, a devenit, în realitate, un impediment pentru întreținerea culturilor din care mulți dintre săteni își câștigă existența.
Tot într-o notă discordantă între realitatea vieții la țară și idealul „verde”, antropologul ridică următoarea problemă publicului: „Culegeți gândaci de colorado cu mâna? Pentru că țăranii nu fac asta, dau cu insecticid. Taică-miu s-a retras la țară și încerca să facă totul bio, așa că toți gândacii de colorado se refugiau la el în curte.” Documentarul prezintă și alte inițiative bio, precum permacultura practicată de Vlad, care nu numai că nu apropie singurii oameni din sat care practică permacultură, ci mai degrabă îi plasează într-o competiție pentru recunoaștere, după cum crede Bogdan. Încercând să afle dacă se poate lega o comunitate în comunitate bazată pe interese comune, l-a întrebat pe Vlad ce știe despre un alt practicant al acestei forme de agricultură, un olandez de asemenea proaspăt stabilit acolo, răspunsul fiind că părea că nu e „atâta permacultură” la acel vecin.
„Sătenii nu se modifică în funcție de noi”
Deși primul gând odată cu mutarea la sat poate pendula, în funcție de respondent, între „de astăzi nu mai există chirie”, „o faci că nu știi ce altceva să faci” sau un derivat din aspirația de a trăi cât mai ca pe vremuri, ca țăranul „veritabil”, poate cel mai mare reality check dezvăluit odată cu mutarea este unul menționat anterior, acela că fiecare dintre venetici este privit de comunitatea rurală ca fiind, până la urmă, un outsider. Exceptând o femeie care, din pasiunea pentru cai, ajunge să predea echitație, mutându-și inclusiv sursa de venit în interiorul mediului rural, toate celelalte persoane intervievate trăiesc ori din telemuncă, ori într-un regim liber profesionist care le permite să-și continue munca prin câteva drumuri săptămânale înapoi în orașul învecinat. Sursa de venit, motivul pentru care sătenii îi privesc adesea ca pe un portofel, după cum explică Bianca, aprofundează și reticența pe care sătenii o au față de persoanele venite de la oraș. Tot Bianca povestește că trebuie să „demonstrezi că nu ți-ai rupt gâtul” făcând muncile necesare la sat pentru a ajunge în etapa respectului – aceea de a fi strigată nu Bianca, ci „doamna Bianca” –, tocmai pentru că acolo te măsori în capacitatea ta de muncă. La perspectiva Biancăi se adaugă cea a lui Vlad, care își amintește cum toți i-au spus că ei vor fi mereu „parveniți” atunci când constată că își vor câștiga „dreptul de a fi acolo” doar de la generația copilului.
Soția lui Vlad, cea care privește mutatul la țară mai degrabă ca pe o resemnare emoțională, apărută odată cu gândul că „nu mai produc(i) suficient în București”, atrage atenția faptului că, în trecerea de la casa la țară ca loc de weekend la o mutare permanentă, în care automat încerci să te alipești comunității de acolo, realizezi că nu ai de fapt prea multe în comun cu noii vecini. Ea insistă că este de așteptat ca locuitorii acestor sate să fie uneori „fără busolă” sau „cu lipsă de educație”, având în vedere sărăcia și rata atât de ridicată de abandon școlar din mediul rural. Bianca, însă, care asimilează foarte curând după mutare că „sătenii nu se modifică în funcție de noi”, renunță la pretenția de a lega prietenii cu locuitorii vechi și se mulțumește cu ceea ce definește ca „relații de bună vecinătate” – mă ajuți, te ajut.
Cât despre dorința de renunța la credite și chirii, echipa documentarului constantă că mare parte din oamenii care aderă la migrația inversă sunt înspre 40 de ani. „Trebuie să-și consume mai întâi anumite tipare de viață – să meargă în club, apoi să facă copii”, explică Bogdan. Din public, intervine un participant care asociază asta și cu o anumită independență financiară, posibilă predominant după 35 ani, care ne-ar putea face să ne punem problema despre cum ne „materializăm” această independență. Mai adăugă că „pentru unii a avea un astfel de proiect reprezintă o dimensiune a progresului personal, faptul că bagi bani într-o casă pe care o vezi cum crește an de an”.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
