Mini-seria Netflix „Kaleidoscope” și-a strâns toată popularitatea din marketing-ul structurii celor 8 episoade, pe care poți să le vezi în orice ordine pentru a-ți alege singur traseul narativ. De ce nu mai face vâlvă și post-release?
Auto-declarata experiență neliniară de streaming vrea să provoace urmăritorii cu un sistem self-made, în care fiecare își alege propriul fir narativ din confortul propriei canapele. Desigur că toată lumea ajunge să vadă aceleași 8 episoade, cu aceeași ultimă scenă obscură (ultima doar din punct de vedere cronologic, sau dacă ai avut norocul să nimerești episodul de aftermath la final). Desigur că nu modifică prea tare experiența dacă începi cu Yellow sau cu Red, însă iluzia de a alege prinde bine la public.
Și ar fi putut să fie o inițiativă originală și inedită dacă am fi fost prin 2017, când Black Mirror n-a lansat încă Bandersnatch (2018) (unde poți să alegi, efectiv, ce se întâmplă mai departe, ceea ce duce la tot felul de finaluri alternative). Totuși, ordinea în care alegi să te uiți la Kaleidoscope maxim dictează ce întrebări îți pui pe mai departe: dacă știi cum se termină jaful, te întrebi de ce; dacă știi cum începe totul, ești curios să vezi cum se derulează totul; dacă acțiunea te prinde în miez, culegi informații din zbor și ești atent la începutul episodului, să vezi în ce punct cronologic urmează să tragi cu ochiul.
Ca un Ocean Eleven (2001) pe-alocuri isteț, prins între moduri îndrăznețe de a forța limitele clișeelor și un ping pong între personaje à la La casa de papel (2017-2021) – dar mult mai ancorat în realitate și mai exigent, mini-seria nu face foarte multe greșeli. Atâta doar că este hype-uită ca revoluționară și ca mai deșteaptă decât este. Scenariul este antrenant, personajele sunt spumoase și, pe scurt, n-are cum să-ți strice seara (decât dacă nimerești ultimul episod ca punct de plecare). Dar tocmai fiindcă joacă într-o ligă atât de safe cu pretenția că pune pe masă ceva nou din punct de vedere conceptual, nu este serialul care va curăța Emmy-urile de toate premiile.
Fiind atât de overstated ca idee, nici nu mai poți să te bucuri ca lumea de un plot care poate fi surprinzător din loc în loc, cu niște personaje care nu îți rămân deloc indiferente. Mult mai greu atârnă senzația de frustrare și impresia că efectele vizuale și estetica sunt reciclate de acum 10 ani, cu tot cu tușele ușor cheesy de culori (aviz piatra prețioasă mov, acadelele verzi, nisipul însângerat care devine roz, ledurile albastre ale seifului și, în fine, toată acea hârtie colorată)
.
Ca puncte bonus, trebuie menționată o oarecare rafinare a acțiunii. Deși vorbim de o poveste cu arme, seifuri greu de spart și răzbunări aproape criminale, au reușit să dozeze suspansul de calitate și schimburile de gloanțe astfel încât să aibă un iz autentic. Ceva în scrierea poveștii și în dinamica dintre hoți are suflu propriu și nu urmărește neapărat rețeta. Din câteva puncte de vedere, au nimerit-o – e bun, dar nu e atât de bun pe cât ar fi trebuit să fie.
Nu pot recomanda o ordine anume pentru Kaleidoscope, pentru că tot farmecul este (am stabilit deja) să îți întocmești propria cronologie, însă pot spune ce restricții de episoade mi se par optime pentru buna vizionare a seriei.
- White și Pink trebuie să fie cel puțin între ultimele trei vizionate. Al treilea episod pe care l-am văzut a fost Pink, deznodământul celor întâmplate, și deși eram acomodată cu personajele într-atât cât să urmăresc dinamicile și să înțeleg tot ce se întâmplă, am aflat unele lucruri mult prea repede.
- Violet și Green nu au atât de mult farmec când sunt urmărite împreună. Fiind backstory-ul jafului, pot ajuta din punct de vedere al cronologiei (dar nu asta e ideea cu Kaleidoscope), dar îți dau prea mult din ritmul ușor lent și din contextul de care ai nevoie să înțelegi motivele protagonistului. Ori episoadele sunt mult mai interesante cu această doză de mister (iar backstory-ul nu este nici pe departe atât de bun pe cât promite, așa că merită să lungești așteptarea).
- White funcționează mult mai bine după Red. Fără să dau multe spoilere, Red îi urmează direct lui White, dar White are aproape toate răspunsurile. Chiar dacă Red este mai recent, dacă îl vezi întâi pe el, vei avea tot felul de întrebări din seria „cum a murit”, „cum s-a întâmplat” – iar creatorii Kaleidoscope creează suspansul și oferă răspunsuri false la aceste întrebări.
- Prea multe episoade cu prea mult suspans deodată (dintre care cele mai încărcate sunt White, Red, Green, Pink) vor face ca restul experienței să fie plictisitoare și lentă. Niciuna dintre culori nu te adoarme, însă unele sunt, în mod așteptat, mai bogate în suspans decât altele. Cel mai bine le iei treptat.
Există mai multe ordini recomandate de Netflix, pentru cei care valorifică o poveste bine spusă mai curând decât experimentul. Personal, am început vizionarea fără să știu mai mult decât că White este însuși episodul jafului, și că ar trebui să îl las la urmă. În rest, mi-am creat propria narativă (și nici nu-mi pare rău). Cu excepția a poate două ratări, care ar fi putut fi plasate mai bine, consider că am nimerit-o.
Ordinea mea: Orange, Green, Pink, Blue, Red, Violet, Yellow, White
Ordinea cronologică: Violet, Green, Yellow, Orange, Blue, White, Red, Pink
Ordinea stil Pulp Fiction: Blue, Green, Yellow, Orange, Violet, Pink, White, Red
Ordinea stil Orange is the new black: Green, Violet, Red, Orange, Yellow, Blue, White, Pink
Ordinea în stil polițist: Orange, Green, Violet, Red, Yellow, Blue, White, Pink
I came up with a bunch of different orders to watch Kaleidoscope in so you don’t have to pic.twitter.com/FE6IiwjzM9
— Netflix (@netflix) January 2, 2023
P.S. Ordinea din curcubeu nu e o idee bună, chiar dacă te prinzi ce să faci cu White și Pink.
