Am stat de vorbă cu managerul cultural Andrei Tudose, co-fondatorul Asociației Marginal, care ne invită la expoziția Performing the digital – parte din proiectul omonim de formare artistică inițiat primăvara aceasta de Asociația Developing Art în parteneriat cu Marginal, și co-finanțat de AFCN.
Să selectezi 14 tineri studenți de la facultațile de artă din toată țara, să-i aduci împreună într-un spațiu de lucru comun, să le pui la dispoziție gadget-uri și să fie acompaniați de profesioniști în new media & arte performative, să-i lași să creeze, iar apoi să le lansezi oportunitatea unei expoziții de grup: câteva din stop-cadrele unui demers deopotrivă generos și curajos, care-și cheamă publicul între 21-26 mai la Goethe-Institut București. Mai multe, mai jos:
de Mihai Ivașcu
14 tineri artiști sunt aduși laolaltă într-un spațiu, timp de câteva zile, să se cunoască și să lucreze împreună. Până aici, ar putea fi premisa unui reality show din cele care, dacă s-ar face, ne-ar prinde pe mai mulți în fața televizorului. Lăsând gluma într-o paranteză, tinerii au avut parte, într-o săptămână de aprilie petrecută la CNDB, de mentoratul unor profesioniști din arte performative și new media și se pregătesc, acum că s-au cunoscut & și-au făcut echipele & au început să lucreze, de o expoziție de grup – al cărei curator ești tu. În cele câteva zile în care i-ai ghidat/observat, ce ai remarcat interesant la ei? Ce tip de artiști sunt, dacă ai vorbi despre ei ca despre o grupare sau o generație? E un joc, desigur…
Dacă ar fi un reality show, cu siguranță ar avea un titlu pompos, gen „Lupta pentru expoziție: Noii artiști digitali” sau ceva de genul! Dar, lăsând gluma la o parte, am văzut 14 tineri artiști care, deși venind din medii și cu preocupări diverse, au format rapid o energie colectivă foarte faină. Însă, până acolo, au trebuit să treacă peste un fel de „șocuri culturale” pentru care nu au fost pregătiți în facultate, de exemplu să învețe să vorbească aceeași limbă, având în vedere că aveau background-uri foarte diferite, să negocieze cu ei înșiși libertatea absolută pe care au primit-o în cadrul programului, și responsabilitatea care venea cu această libertate. Nu aș vrea să le dau o titulatură colectivă, nu despre asta e vorba. Fiecare a venit acolo cu propria personalitate, propria practică. Scopul nu era să-i uniformizăm, nici măcar să învețe unii de la ceilalți despre celelalte domenii, ci să învețe să lucreze în echipă – să descopere cine la ce se pricepe, cum pot să îmbine aceste cunoștințe în jurul unui scop comun, să negocieze și, mai ales, să cedeze.
Inițiat de Asociația Developing Art în parteneriat cu Asociația Marginal, al cărei co-fondator ești, proiectul ăsta, Performing the digital, a plecat de la niște premise. Însă ce mi se pare mișto e că, de multe ori, respectivele premise își cresc mizele sau se schimbă, odată puse lucrurile în concret. Care au fost gândurile inițiale ale proiectului și cum s-au transformat ele… în bine?
Performing the Digital face parte din platforma Open Practice Society a Marginal, pe care am pornit-o alături de Sabina Suru în 2021, și de atunci am făcut deja 7-8 ediții. Ceea ce e interesant e că fiecare ediție a fost diferită – de fiecare dată am experimentat cu diverse metodologii și abordări. Mereu am încercat să adaptăm, să inovăm, să dezvoltăm programul în funcție de feedback-ul primit de la participanți. Gândurile inițiale ale proiectului au fost să oferim tinerilor artiști ceea ce nu primesc la școală: libertate, un onorariu (chiar dacă e vorba de un proces de învățare), să stimulăm lucrul în echipă/colaborarea și comunicarea cu niște colegi care au ceva mai multă experiență și îi pot ghida în acest proces. Până la urmă, totul se reduce la joacă și experiment, dar cu o miză serioasă în spate – și anume, să dezvolte niște skill-uri pe care nu au oportunitatea să le dezvolte în sistemele clasice de învățământ.
În săptămâna 13-17 aprilie, spuneam mai sus, a fost laboratorul. S-a discutat, s-au prezentat instrumente și software-uri – de la lumini și camere, la medii de programare grafică și căști EKG –, tinerii i-au avut alături pe Irina Marinescu, Andreea Novac, Vlaicu Golcea, Cristian Iordache, Jean Blăgoi, Sabina Suru, dar și pe cercetătoarele asociate proiectului, Alexandra Sofonea și Mirona Radu. A fost un iureș de interacțiuni: cu oameni, gadget-uri, interese artistice. Cum ai descrie energia acelei săptămâni, acestui tip de demers și cum îți imaginezi (sau poate știi deja… din surse!) că se va traduce ea în expoziția propriu-zisă?
Energia a fost una tipică asociate unei explorări intense, un carusel de emoții în care teama s-a transformat rapid în entuziasm, iar nesiguranța a devenit creativitate. A fost un spațiu liminal, un loc unde regulile au fost create de participanți, având aproape toată libertatea posibilă. Iar apropo de expoziție… proiectul ăsta nu se reduce la lucrările care vor rezulta. Expoziția va fi doar momentul lor de recunoaștere publică, o extindere a acelui spațiu liminal pe care l-au creat împreună. Performing the Digital este, în esență, despre proces, despre tot ce au învățat tinerii artiști în această călătorie. Așa că, atunci când veți veni la expoziție, recomandarea mea este să vorbiți cu ei – interacționați cu artiștii poate chiar mai mult decât vă uitați la lucrări. Veți descoperi povești fascinante despre cum au navigat prin acest proces, despre provocările depășite și despre transformarea lor artistică (și, sper eu, personală).
Andrei, care ai zice că e rolul tău specific de curator – aici, cu această gașcă de tineri artiști, în acest context?
Ador să vorbesc despre toată confuzia care planează în jurul muncii unui curator! Hai să începem prin a demonta puțin mitul ăla prăfuit despre curator – persoana aia care doar alege niște lucrări, le pune pe perete și scrie un text super complicat pe care nu-l înțelege nimeni. Dacă vorbim despre un curator implicat în procesul de creație, nu doar în expoziția finală, rolul devine mult mai complex, ca un fel de psiholog pentru artiști. Iar poziția asta a devenit și mai evidentă în cadrul proiectului de acum. În timpul săptămânii pe care am petrecut-o împreună cu tinerii artiști a fost foarte mult vorba despre ascultare activă, încurajarea experimentării, medierea conflictelor inevitabile și, din nou, multă încurajare.
Acum, în perioada de pregătire a expoziției, rolul meu s-a concentrat pe a-i ajuta să-și clarifice mesajul pe care vor să-l transmită prin lucrările lor, să le ofer un punct de vedere din exterior despre cum ar putea un vizitator să interpreteze acel mesaj în contextul întregii lucrări – practic să materializeze conceptele și ideile de până acum într-un mod care să fie relevant și de impact pentru public.
Expoziția Performing the digital, 21-26 mai, la Goethe-Institut București. Plecând de la supoziția că orice expoziție colectivă are un motto nescris, ca o cupolă de sens care acoperă lucrările/instalațiile dincolo de ce exprimă fiecare din ele, care ar fi cel de-aici?
E imposibil să dau un motto în acest moment, având în vedere că tinerii artiști sunt încă în plin proces de dezvoltare a direcției lucrarilor lor. Motto-ul, sau mai bine zis conceptul, unei expoziții ar trebui să reflecte povestea pe care o spun lucrările împreună, iar acea poveste este încă în formare. Vom avea o idee mai clară asupra „cupolei de sens” abia după ce toate piesele vor fi la locul lor și vom putea vedea dialogul care se naște între ele. Expozitia însăși, cu titlul și conceptul ei, va fi povestea lucrărilor individuale, firul narativ care leagă piesele într-un mod relevant, așadar vei putea descoperi această poveste doar venind la expoziție.
Ce nevoi a… preîntâmpinat/adresat/mișcat Performing the digital? Mă gândesc la tema proiectului – noile tehnologii –, dar și la „beneficiari” – studenți-artiști din toată România, de diverse formări și preocupări…
Tema cu digitalul și noile tehnologii a fost mai degrabă un pretext, un punct de plecare. Nevoile reale pe care le-a adresat proiectul sunt cele pe care le-am discutat și când am vorbit despre premisele proiectului. În primul rând, am vrut să le oferim acestor tineri artiști ceea ce de multe ori lipsește din educația formală: un spațiu de experimentare liber, fără constrângerile unei programe școlare rigide. Apoi, a fost important să-i tratăm ca pe niște profesioniști, oferindu-le un onorariu pentru munca și timpul lor, validându-le astfel efortul creativ. Și, poate cel mai important, am creat un context în care au fost nevoiți să colaboreze, să comunice și să-și unească forțele cu alți artiști, un lucru esențial în lumea artei contemporane, dar nu întotdeauna încurajat în sistemul clasic. Practic, am încercat să le oferim un cadru în care să învețe prin joacă, dar cu o miză pe bune: dezvoltarea unor abilități practice și conceptuale care, sperăm, îi vor ajuta să navigheze cu succes în carierele lor artistice.
Am început într-o cheie filmică, cu o glumiță despre proiect ca reality show; zic să-ncheiem simetric, așa că te-ntreb: cum ar arăta un sequel la PTD?
Ce îmi place la acest proiect e că direcția sequel-ului e în mâinile tinerilor! Ne adaptăm mereu la feedback-ul lor, la ce vor ei să exploreze, la ce simt ei că le lipsește. E un proces super dinamic, în care ne jucăm și experimentăm cot la cot cu ei. Fiecare ediție e nouă, complet diferită de precedentele, pentru că suntem într-o continuă căutare (sau, mai bine zis, ascultare) de idei și abordări. Dar un lucru e cert: vor urma și alte ediții și ne vom da toată silința să le facem cât mai surprinzătoare și relevante (spre deosebire de majoritatea sequel-urilor). Și un lucru e sigur: nu-l vom numi PTD 2.0: The Glitch Awakens!
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
