Ioana Toloargă este regizoare și dramaturga spectacolului „Plânsul lui Sharon”, o co-producție a Asociației IARS cu Centrul de Teatru Educațional Replika în regia Marei Oprea.
Raluca Cîrciumaru
Ioana a dezvoltat textul în contextul unei rezidențe de scriere dramatică la Replika, urmând ca acesta să fie montat în cadrul proiectului Mixed Feelings. Prin Mixed Feelings, Asociația IARS își propune să exploreze ce înseamnă reprezentarea justă a adolescenților în media. Este un proiect în care adolescenții joacă rolul principal – de la subiect la implicarea directă și feedback-ul de la elevi la artiști.
Ioana a studiat la Cluj-Napoca la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, dar are și o licență în filologie (română–engleză) și masteratul de Istoria Imaginilor–Istoria Ideilor, la Facultatea de Litere din Cluj.
1. Ce ai vrut să le zici adolescenților când ai început să lucrezi la „Plânsul lui Sharon”? Și de ce Sharon?
Citesc în fiecare lună cel puțin o știre despre un adolescent sau un tânăr care a avut o tentativă de a-și face rău sau care și-a pierdut viața așa. Înainte de a scrie textul au fost mai multe sinucideri în liceul pe care l-am terminat și eu, în decurs de un an, despre care și adulții din jurul meu și-au dat cu părerea. Deseori, în grila lor, părea că e vina tinerilor care au trecut prin asta, că sunt prea sensibili, prea alintați, că n-au trăit viața grea a generațiilor anterioare, așa că ajung să se plângă sau să-i doboare orice. Genul ăsta de blamare a victimelor și de lipsă de responsabilitate colectivă într-o tragedie care devine a comunității mă îngrozește. Vine la pachet cu discreditarea bolilor psihice ca fiind “adevărate” și, implicit, a oricărui ajutor în acest sens. Cred că atunci a devenit personal și am simțit că trebuie să spun și eu ceva.
Așa că am vrut să le zic adolescenților că tot ce trăiesc e adevărat și important. Că, da, unii adulți pot să nu știe cum să facă lucrurile, sau să nu vrea, sau, de cele mai multe ori, să nu fie pregătiți. Însă există și oameni care îi pot ajuta. Și reprezentarea, recunoașterea acestei “fragilități” ca fiind o problemă reală mi se pare primul pas. Lumea s-a schimbat, așa că și lucrurile care ne rănesc sau posibilitățile noastre de a le gestiona sunt în continuă metamorfoză. Mi-am dorit să cercetez asta, ca să pot înțelege mai bine.
Pe de altă parte, mi-aș dori ca ăsta să fie un text, respectiv un spectacol ȘI pentru adulți. Pentru părinți, profesori, oameni care pot lua decizii sau schimba ceva. Mi se pare că ignorarea sănătății psihice și emoționale face ca aceste povești să nu fie “cazuri”, ci o incapacitate sistemică de a-i proteja și ajuta pe copii, adolescenți și tineri. Educația înseamnă și asta, pentru mine. Sau, poate, în primul rând asta: educație emoțională – atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.
Textul este al treilea într-o trilogie dedicată publicului tânăr, dar și “aparținătorilor”, infrastructurii de adulți din jurul adolescenților. Toate au în comun rama desenelor animate specifice generației mele (1999-2000). Rama desenului animat e gândită să producă distanțare – în primul rând, prin jocul dintre ficțiune, respectiv felul ludic în care e explorată, și realitate. De asemenea – distanțarea temporală – dintre adolescența mea, când erau în vogă aceste desene, și prezent, când sunt total necunoscute. Și ăsta mi se pare un element important: la fel cum asociez copilăria și maturizarea mamei mele din comunism cu desenul Mihaela, și ei pot să ne asocieze pe noi Ben Ten, Casa Foster (a prietenilor imaginari), Zâmbetul lui Sharon, Spioanele, Kim Possible, Fetițele Powerpuff, sau, preluând referințe din seriale pentru adolescenți de pe Disney Channel: H2O – sirene la apă, Zack și Cody, Baftă, Charlie, etc. Clar, ce consumăm, ca audio-vizual, spune ceva despre noi… De exemplu, Zâmbetul lui Sharon a fost cel mai cool și emancipator desen animat din copilăria mea. Vorbea despre lucruri care erau încă tabu, gen menstruație, divorț, încălzire globală, a fi vegetariană, etc, dar niciodată despre probleme psihice. Așa că, uite că și dintr-unul dintre cele mai neobișnuite și detabuizante discursursuri ale generației mele, tot lipsește această componentă. Și dacă în Canada nu se vorbea despre asta, în estul Europei cu atât mai puțin. Am decis, deci, să umplu lacuna celui mai “cool desen animat” cu una dintre cele mai importante probleme legate de tinerii de azi, pentru mine. Și, firește, am mutat totul în România, pentru că acesta e publicul căruia mă adresez.
Nu mă sperie că adolescenții de azi nu au văzut desenul – cred că asta face totul și mai interesant și universalizează cumva poveștile, reperele, creând puntea dintre noi (generația mea, dar și echipa de creație, adolescențele noastre, problemele de atunci) și prezentul lor.
Sharon mi se pare că poate fi oricare dintre noi. Dacă în anii 2000 aparatul dentar era semnătura lui “Sharon”, acel element care te făcea diferit sau ciudat, am încercat să explorez în text care poate fi, simbolic, “aparatul dentar”, particularitatea fiecărui/ -ei Sharon.
2. Ți s-a schimbat în vreun fel perspectiva pe măsură ce ai dezvoltat textul? Ce ai mai descoperit pe parcurs?
Dincolo de aceste știri și de impactul lor în comunitate, am făcut și o micro documentare, în etapa incipientă a scrierii textului, cu o serie de interviuri cu adolescente (dramaturga Mihaela Michailov m-a ajutat cu mai multe contacte), urmând temele sau pistele care circulă de la un text la altul în trilogie, dar și problematici care mi se păruseră interesante în alte discuții cu adolescenți.
Apoi, feedback-ul de la Mihaela Michailov, și cel de la colega mea regizoare, Mara Oprea, în perioada dezvoltării textului din rezidența de teatru educațional de la Relika, au ajutat textul să crească și au determinat primele lui transformări. Cu atât mai mult, lucrul la scenă, cu întreaga echipă a produs moduri noi de a mă raporta la propriul text și de a gândi unele situații. Spre exemplu, umorul intrinsec echipei s-a transferat și în text – fie în modificări subtile, fie doar prin raportarea la unele situații, care le schimbă cu totul perspectiva și greutatea.
Nu în ultimul rând, un element nou și foarte interesant în procesul meu a fost cel al expunerii textului, încă nemontat (deci, în etapa de laborator), la publicul țintă. Lecturile dedicate publicului tânăr: la Replika, în licee, dar și (acum, odată cu etapa de transformare a textului în spectacol) în festivaluri pentru adolescenți, precum Ideo Ideis sau ID Fest Bacău au produs discuții foarte utile și schimbări. Unele dintre ele sunt legate de reprezentare și de dinamicile poveștilor, alte de limbaj, dar și de dificultățile de receptare.
3. Cum ați ajuns la formula actuală a echipei de creație?
Echipa s-a coagulat de la o etapă a proiectului la alta. În primă instanță, m-am înscris cu un fragment de text și o idee la rezidența de teatru educațional de la Replika, anul trecut. M-am numărat printre dramaturgele câștigătoare și am făcut pereche cu regizoarea Mara Oprea, care mi-a lăsat foarte mare libertate în procesul de scriere. După s-a coagulat un prim draft, s-au alăturat echipei patru performeri, pentru lecturile de final de rezidență: David Drugaru, Oana Rotaru, Valentina Moghină și Mihai Trăsnea. Eu lucrasem cu David și Oana, în contexte diferite și o știam pe Valentina, însă nu și pe Mihai. În același timp, Mara, care i-a propus pe cei patru – lucrase cu ei fie la spectacole, fie în experiențe de casting. Simt că, pentru amândouă, coagularea grupului, dar și să-i vedem în roluri foarte diverse a fost o surpriză foarte mișto. Am simțit cu toții, încă de atunci, nevoia mai multor performeri în scenă, așa că acum sunt 7, alăturându-se: Ama Beschieru, Vlad Pânzaru și Anamaria Codiță (de asemenea, cu Codi nu lucrasem încă și mă bucur că se întâmplă acum).
Mi se pare foarte cool că sunt mulți actori – împotriva “regulii nescrise” din teatrul independent că: e greu să armonizezi programele multor oameni și, totodată, să gestionezi mulți oameni în scenă în același timp. Sunt o echipă foarte cool, plină de umor, care are mereu chef să facă, să propună și cred că va ieși un super spectacol!
4. Ce înseamnă „Mixed Feelings” pentru tine, și ca proiect, și ca vibe?
E ceva la care aș fi vrut să iau parte sau să fiu spectatoare, în adolescență, în mod clar. Îmi place onestitatea proiectului, felul cum ajunge la adolescenți și îi implică. O să dau acest exemplu: într-o zi, în fiecare pauză de la repetiții, ne-am uitat la poze cu noi, echipa, de când eram adolescenți. (Dintre noi toți, părea că eu m-am schimbat, și fizic și ca stil, cel mai puțin. Poate că sunt o adolescență întârziată, care încă ia totul foarte personal, trăiește totul la limită și speră să schimbe lumea :))))) Oricum, momentul ăla, pe băncuțele de la Replika, într-un soare arzător, de golden hour, care se topea peste noi, cu telefoanele în mână, pasându-le de la unii la alții, cu poze și identități uneori aproape irecognoscibile, mi se pare că definește vibe-ul proiectului. Încercarea noastră de a prinde identitatea asta care scapă, pe la 16 ani, poate 18… care e în transformare, ca străfulgerarea luminoasă a soarelui, cu o piesă de Lana del Rey pe fundal, într-o zi random de august (2010 sau 2026? cui îi pasă!).
Simt că plonjăm tot mai mult în amintirile noastre de atunci, simultan, încercând să comunicăm cu cei care au acum între 14 și 18 ani. Așa că mi se pare că proiectul e ca un bumerang: pe de o parte simt că e o provocare onestă de a reprezenta probleme serioase cu care tinerii se confruntă, dar și una de a crea un dialog între generații (pentru că nu suntem așa de diferiți, până la urmă, nu?!).
5. Cum reușim să construim dialog și relații autentice între generații? Cum facem teatru pentru adolescenți care să nu fie nici cringe, nici pedant, nici nefamiliar pentru adolescenți? Și cum se aplică toate astea în cadrul „Mixed Feelings”?
Nu știu. Efectiv, habar nu am, dar fac eforturi să înțeleg și să fac asta cât pot de sincer. Nu cred că asta vine cu un manual sau cu o rețetă și nici eu nu fac teatru din certitudini, ci din curiozitate sinceră. Dar cred că un posibil răspuns e: ascultându-i pe adolescenți. Lansând proiecte, medii, breșe de dialog. Lecturile din festivaluri și, mai ales, discuțiile de după au fost asta pentru mine. Atunci când Blossom, al doilea text din trilogia desenelor animate, a fost citit într-o școală, de către adolescenți, a fost un alt moment genul. Premiera de la Casa copiilor imaginari, la Iași, în regia Anei Țîrlea, colega și prietena mea, a fost un alt moment de dialog între generații, pentru mine.
Nu știu dacă Plânsul lui Sharon e cringe acum, sau pedant, sau boring, sau departe de ei. Sunt convinsă că e o parte care e nefamiliară, cea care vine cu bagajul generației mele. Nu cred că e bine să renunțăm la ea, ci să găsim echilibrul dintre acest trecut și reprezentarea justă a adolescenților de azi. Sper ca ajustările de după feedbackul lor, dar și “tribunalul adolescenților”, care va însoți procesul, să ajute la găsirea acestui echilibru.
Cel mai tare nu mă tem că textul ar fi cringe – uneori cringeness-ul poate fi amuzant sau eliberator. Mă tem că nu i-am reprezenta corect, mă tem că poveștile ar părea tot prin grila adultului, că s-ar simți așa cum m-am simțit eu la masa de familie când se discuta despre generațiile “fragile”, care nu știu ce e munca și își inventează false probleme. Dar nu sunt singură în acest proces și căutarea comună, disponibilitatea noastră de a ajusta și a dialoga vor aduce, cu siguranță, onestitate procesului și spectacolului.
6. Ce alte subiecte, perspective, tipare îți propui să explorezi în următoarea perioadă ca dramaturgă?
Acum mă interesează teatrul docu-ficțional, teatrul politic și teatrul care spune o poveste (nu îndrăznesc încă să spun “teatrul popular”, pentru că sunt departe de comedie încă). Mi-aș dori mult să găsesc echilibrul între ele. Până acum, am scris postdramatic și colaj, în procese devised/ colaborative, ori cu elemente performative, chiar docu-ficțiune. Mă interesează în continuare și aceste zone, însă acum, în plus, mi-ar plăcea să explorez structuri dramatice (unde încă simt că e un spațiu de noutate pentru mine) pe care să le pot sparge cu elemente metateatrale sau poetice. Mi-ar plăcea să pot spune povești bine articulate la realitate, pe care să le înțeleagă și la care să se poată emoționa orice public. Reperul meu a fost mereu, până acum, bunica mea. Dacă bunica mea ar înțelege asta, înseamnă că are sens. Și eram conștientă că uneori, în procesele de laboratoare teatrale, de căutări performative sau postdramatice, nu tot ce făceam era 100% inteligibil unui public larg, nefamiliarizat cu aceste formule teatrale. Putea fi amuzant, emoționant, poate chiar o găselniță, însă nu mereu înțeles. Acum mi-aș dori să poată veni bunica mea și să râdă sau să plângă, fără ca eu să-mi trădez credințele, căutările, tezele politice, mesajul pe care vreau să-l transmit, dorința mea de a dialoga cu publicul tânăr, etc. Sper să reușesc cumva asta!
De exemplu, acum lucrez la două piese: Fluviu, cu care am participat și am câștigat la selecția concursului național de dramaturgie din FNT (va avea parte de un spectacol-lectură în festival și va fi montată, ulterior, la Teatrul Național “Mihai Eminescu”, din Timișoara, de Radu Iacoban) și una fără titlu încă, pe care o va monta Ana-Maria Țîrlea, la Teatrul Național “Radu Stanca”, din Sibiu, în urma unui concurs pentru tineri creatori de teatru. Prima e povestea unui fiu care încearcă să își înțeleagă tatăl, de cealaltă parte a politicii contemporane din România, așa că face un spectacol despre el. În procesul de documentare înțelege fluctuațiile socio-economice ale tatălui. Fost contrabandist de motorină peste Dunăre, în perioada războiului din Serbia, tatăl a făcut repede sume uluitoare, apoi a devenit un migrant pe fond economic, după 2007 și un suveranist împătimit, în prezent. Mi-aș dori să pot spune cu empatie povestea acestei familii, acestei încercări de dialog între generații, a femeilor din spate, și să tratez cu înțelegere motivațiile celor doi.
Cel de-al doilea text e despre un copil care creează conținut pornografic cu AI. E legal, e just, e etic?
Nu în ultimul rând, încercarea mea de a diversifica publicul cititor și spectator al textelor mele vine nu doar din nevoia de a experimenta formal, cu structuri dramatice, ci și din aceea de a depăși orice fază autosuficientă și (poate, deși sper că nu!) elitistă în căutările mele. Așa că mi-aș dori mult să învăț să scriu pentru toate categoriile de public, în perioada următoare. Mă interesează să spun povești în moduri cool, șpanki, neașteptate, emoționante, amuzante, ludice și sincere.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
