Sunt părtaș. Îmi asum. Aveam 16 ani când am citit pentru întâia oară romanul Laviniei Braniște. L-am devorat într-o singură seară, între partide de plâns cu muci și ocazionale râsete cunoscătoare atunci când Cristina ajungea prin Cluj, unde eu copilăream (încă).
A doua lectură, pe la 20 de ani, mi-a reconfirmat ce crezusem deja: că Interior Zero este romanul meu românesc preferat, poziție pe care o ocupă până acum. Asta se datorează simplității cu care taie povestea Cristinei, un fel de Catcher in the Rye cu 10 ani mai bătrână, dar la fel de lipsită de direcție, care e deprimantă prin mundaneitatea vieții ei.
Și iată, la aproape 10 ani de la lansarea romanului, iese și adaptarea pentru marele ecran, debutând național la TIFF, în cadrul secțiunii Smart7. Echipa din spatele filmului e compusă din Ioana Moraru drept scenarist și Eugen Jebeleanu în poziția de regizor, aceiași oameni care au strâns un cult following în urma cu 5 ani pentru debutul lor comun în lungmetraj în aceeași formulă, Câmp de maci. Deși nu mă număr printre cei care au gustat Câmp de maci — mi-a părut lipsit de vlagă pentru un debut — am fost incitat de o adaptare a romanului-fenomen (dacă există așa ceva în România) marca Moraru-Jebeleanu. Demonstraseră o sensibilitate mai rară în rândul cineaștilor români, iar moleșeala generală ce a deranjat în primul lor film, o poveste despre o încăierare mai puțin tensionată decât niște flori ofilite, s-ar fi potrivit bine atmosferei generale din Interior Zero. Cristina își trăiește viața târșâit, o victimă anxioasă într-un sistem care o mestecă și o scuipă pe marginea drumului.
Ajunge deci filmul în sala de cinema. Ajung și eu în scaunul meu. Și nici 15 secunde mai târziu ajunge și meta-cinemaul. Ajung mențiuni ale UNATC-ului și a abuzului din această instituție. Ajung comentarii pe text și split-screen. Ajung trei Cristine diferite. Un fel de Le Mepris din centrul Bucureștiului, dar lipsit, din păcate, până și de hazul intelectual al lui Godard. Numai o adaptare nu e, cu spiritul realist-sentimental al romanului aruncat la gunoi în favoarea unui discurs politic despre rapoarte de putere dintre câțiva actori într-un black box, un club de carte atașat forțat ca un geamăn siamez unui roman (și) despre condiția femeii, că doară de, acești zece ani ne-au arătat că romanul nu e chiar așa de reprezentativ pe cât ziceau criticii în 2016.
Restul e tăcere. Da, jocul e uneori bunicel, dacă puțin prea emfatic pentru un roman care miza pe mundan, alteori livrat cu o iuțeală plictisită și aproape rușinată de scrisul romanului. Da, luminile stilizează pe alocuri spațiul destul de frumos. Toate aceste elemente se pierd într-o tocăniță regizorală care pare să aibă zero respect și înțelegere pentru materialul-sursă și ce l-a făcut un succes: o viziune sinceră și trează asupra unei societăți capitaliste, care critică cu calm și umor ironic. Bucureștiul Laviniei Braniște e un peisaj dezolant prin micile întâmplări, nu necesită o secvență muzicală split-screen în care cineva dansează cu o mască de Ceaușescu pe o manea despre București, orașul cămătarilor.
Nu sunt un purist al adaptării. Cred cu ardoare în texte meta, în comentări fresh ale unui material, în reîmprospătare. Voi apăra cu vehemență orice take revigorant asupra unui clasic, orice Îmblânzirea scorpiei într-o cheie feministă. Mă întreb doar dacă Interior Zero chiar e romanul care să merite supunerea acestui proces — un roman scos de nici 10 ani, care nici măcar nu are pagină de Wikipedia, venit dintr-o literatură minoră, abia internaționalizată. În timp ce romane precum Maitreyi adună praf în programa pentru bacalaureat, cu toate absurditățile fascistoide sau misogine dinăuntru, are vreun merit să ne folosim energia creativă pe Lavinia Braniște? Chiar este Interior Zero atât de ofensator pentru o mișcare de stânga a anilor 2020? Nemaivorbind de derapajele capitaliste și neo-liberale ce se strecoară în film, cu comentarii ce descriu revoltare la adresa “apologiei mediocrității și a ratării” pe care o constituie Cristina.
Nu știu dacă romanul Laviniei Braniște este sau nu demn de o adaptare atât de critică (aș spune chiar lipsită de curtoazie). Cred că e o întrebare pe care alți scriitori, preferabil de sex feminin sau mai cunoscători pe teme feministe, ar trebui s-o discute. Știu însă că așa cum e, adaptarea Moraru-Jebeleanu e un film pentru nimeni. Nu e pentru cei ce n-au citit romanul, nici pentru cei ce l-au citit și le-a plăcut (puțini și ei). Nici pentru cei ce l-au citit și nu le-a plăcut nu cred că e. Cine ar plăti bilet să vadă comentarii asupra unui text care nu ți-a plăcut, fie ele și de acord cu tine? Nu mai bine mergi la un film cu o poveste care s-ar putea să-ți placă? Cel mult e un film pentru Eugen Jebeleanu și echipa sa. E un efort cinic, veninos și oportunist, folosindu-se de (puținul) capital de imagine al romanului pentru o critică socială ieftină, care nu mă încălzește cu absolut nimic, chiar dacă sunt de acord cu ea. E un film special, totuși. Se întâmplă des să nu-mi placă filme, dar niciodată nu mi-a fost realmente silă de un film.
Foto: Adi Marineci
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
