În 2015 regizorul Șerban Georgescu începea o incursiune inedită în realitatea rurală autohtonă, concretizată într-un documentar autentic care a cucerit inimile multora: Varză, cartofi și alți demoni. Filmul relata eforturile sătenilor dintr-o localitate din apropierea Bucureștiului de a ieşi dintr-un cerc vicios din care nimeni nu câștiga: 1 sat, 1.000 de tractoare, 100.000 de tone de varză, 0 profit.
Șerban nu a relatat doar ceea ce a văzut, ci a devenit parte din comunitate pentru a realiza acest documentar: a luat în grijă un hectar de pământ și timp de un an l-a lucrat cot la cot cu sătenii și comunitatea din Lungulețu. La 10 ani de la începerea experimentului său, Șerban a revenit la Lungulețu pentru a vedea în ce fel demersul inițial al echipei a generat schimbări de orice fel. A completat primul film cu realitatea actuală și a decis că-l lansează în mediul digital, liber pentru oricine vrea să pătrundă puțin în universul micilor agricultori. Cu această ocazie am povestit despre cum s-a născut ideea inițială a documentarului, despre drumul și impactul său în acești 10 ani, dar și despre cum a fost revenirea în Lungulețu.
Cum s-a născut în 2015 ideea acestui documentar și cum ai ajuns în Lungulețu?
În perioada respectivă, mergeam foarte des prin zonă. Undeva, mai sus, e satul în care s-a născut tatăl meu. Trecând foarte des pe acolo, nu puteam să nu remarc întinderile nesfârșite de varză și mai ales piața de en-gros, care toamna era copleșită efectiv de munți de varză. Munții nu sunt doar o metaforă – ci o realitate în primul rând vizuală – extraordinară.
Soția mea m-a întrebat de ce nu fac un film despre varză, iar eu m-am întrebat cine s-ar uita la așa ceva. Ca urmare, într-o bună zi am oprit mașina și m-am dus să-i întreb pe oameni cine cumpără toată varza asta. Și atât mi-a trebuit: toți s-au îngrămădit în jurul meu, fiecare cu povestea lui. Practic am deci marele noroc să dau imediat peste super-personajele pe care publicul le-a văzut mai târziu în film.
Care e cea mai pregnantă amintire a ta din timpul experimentului de atunci?
Cu siguranță arșița pe care trebuie să o înduri la recoltatul cartofilor sau la irigatul verzei. Dar dacă stau și mă gândesc mai bine, am o salată de amintiri care mai de care mai exotică. Dacă e vorba de miros, atunci este gânațul – cum mai este alintat “gunoiul de pasăre” – care trebuie împrăștiat pe câmp ca îngrășământ. Dacă e vorba de gust, atunci apa clocită cu care te răcorești vara în mijlocul tarlalei. Dacă e vorba de filosofie, atunci fără doar și poate, discuțiile din piață, care sunt greu de egalat, chiar și de către cel mai bun scenarist. Toate sunt niște mici fragmente dintr-o super experiență.
Te-ai așteptat la primirea pe care a avut-o filmul în rândul spectatorilor? Care ți s-au părut cei mai intrigați / atrași de subiect?
Îmi amintesc perfect ziua când am făcut ultima vizionare a filmului, înainte să-i dăm drumul în lume. Am fost sigur că filmul „va prinde”. Inginerul din mine știe să aprecieze o poveste cu structură solidă. Glumesc! 🙂 Cred că orășenii au fost cei mai mari fani. Printre ei îi puteai recunoaște ușor pe hipsterii care idealizează viața la țară și care după film erau ușor descumpăniți. A fost amuzant.
Dar a existat și un public, să-i zicem de specialitate, format din fermieri de tot felul, care au apreciat cât de necesar era un astfel de film. Asta s-a întâmplat și pentru că multe asociații agricole de producători au solicitat de-a lungul anilor filmul, ca pe un studiu de caz. Iar cireașa de pe tort a venit atunci când FAO (Food and Agriculture Organization of the United Nations) a lansat în 2017 programul mondial dedicat micilor fermieri, iar evenimentul a început cu proiecția filmului nostru, în fața reprezentanților oficiali din peste 50 de țări. A fost un fel de Oscar pentru noi.
De ce ai vrut să revii după 10 ani la subiect?
Să te întorci într-un loc care te-a marcat destul de mult în bine nu e ceva nemaiîntâlnit. În decursul acestor 10 ani, i-am vizitat de mai multe ori pe prietenii mei din sat. Deci eram oarecum la curent cu ce se mai întâmplă acolo. Dar tot în acest timp, mulți oameni mă întrebau ce mai știu de Lungulețu. Părea că publicul e chiar curios. Dar sigur, asta rămâne de văzut.
Pe de altă parte, am revenit si pentru că poveștile mari nu trebuie spuse o singură dată. Trebuie reluate și continuate. Atenție, nu am spus că este un film mare! Mare și importantă este povestea celor care ne produc hrana și care merită mai multă atenție din partea noastră.
Cum a fost primul moment în Lungulețu? Revederea cu oamenii, locurile? Te-au recunoscut? Care a fost reacția lor. Povestește-ne puțin.
De fiecare data când mă duc la Lungulețu mă opresc la George, omul care a avut nebunia și curajul să-mi dea pe mână un hectar, ca să fac agricultură, dar și-un film. Mereu soția lui, Tanti Nuți mă așteaptă cu o cafea bună. Și fără prea mult protocol, ne așezăm la vorbă. Îmi amintesc cum a fost în urmă cu 10 ani, când George mă ajuta să înțeleg ce am de făcut. O dată i-a sunat telefonul, când eram la însămânțat de cartofi, omul a răspuns și i-a zis celui care sunase: „Acum am treabă cu documentarul. Facem un film aici! N-am timp de prostiile tale!”. Așa că ideea cu o continuare a filmului nu cred că e o surpriză prea mare.
Aici, de cele mai multe ori, presa vine doar când e rost de o știre panicardă. „Prețul e mic, seceta e mare, nu vin ajutoarele!”. Da, e adevărat, toate astea fac parte din poveste. Dar realitatea înseamnă mult mai mult, iar dorința fermierilor de a-și spune povestea mai pe larg și nevoia lor de a fi ascultați este naturală. Cu atât mai mult astăzi, când emoțiile copleșesc adesea rațiunea. Așa că am trecut pe la fiecare să văd ce mai au de zis în fața camerei. Am trecut pe la Nelu Pește, pe la Vrabie, pe la fostul primar Vlad, și i-am lăsat să vă spună ei dacă s-a schimbat ceva în acești 10 ani și ce anume.
Întrebarea care stă pe buzele tuturor: a schimbat în vreun fel documentarul lansat în 2016 situația din Lungulețu?
Filmul de acum 10 ani nu a venit cu soluții – și nici nu și-a propus asta. Când l-am început, nu voiam decât să le spun celor mai tineri de la oraș o poveste de la țară. Când l-am terminat, orășenii care l-au văzut au început să vorbească – și nu puțin – despre ceea ce văzuseră. Cât despre oamenii de la Lungulețu, a fost foarte important pentru ei că cineva i-a băgat în seamă și a arătat câtă muncă grea e în spatele unui kil de cartofi de pe taraba din piață. Ei știu care sunt problemele lor, știu și ce soluții există pentru ele. Nu era nevoie să vin eu din București și să le explic. Filmul i-a făcut doar să se îndrepte puțin de spate și să fie, pe bună dreptate, mai mândri de munca lor. S-au bucurat foarte tare că documentarul va rămâne ca un martor al acestei părți importante din viața lor.
De ce crezi că s-a întâmplat așa?
S-a întâmplat așa din aceeași nevoie pe care o avem cei mai mulți dintre noi: nevoia de a fi văzuți, de a fi recunoscuți și apreciați pentru ceea ce facem.
Deseori societatea scuză sistemele defectuoase sau cercurile vicioase prin „nu există repere”. E acesta un motiv real sau cel mai important pentru care lucrurile nu merg – absența reperelor?
Foarte mulți oameni m-au întrebat senin: „Dar de ce nu fac asociații? Dar de ce produc atât de mult? Dar de ce vând atât de ieftin?”. La o primă privire superficială, ai putea crede că sunt întrebări foarte corecte. De fapt, de ce fac toate aceste lucruri?
Problema e că acești oameni funcționează în economia de piață doar de 20 de ani. Nu cunosc mecanismele prin care să îndrepte atât de repede toate aceste neajunsuri. Dacă ar fi o companie mare de îmbrăcăminte, ar ști că dacă nu se vând, hainele trebuie distruse ca să-și păstreze prețul. Dacă ar fi o companie mare de mașini, ar ști că trebuie să păcălească la testele de poluare ca să rămână pe piață cu modele competitive. Dacă ar fi o companie de prelucrare a lemnului, ar ști unde să dea șpagă și ce lobby să facă în parlament ca să nu numere nimeni foarte atent copacii tăiați ilegal. Și lista asta, din păcate, ar putea continua…
Problema celor de la Lungulețu e că ei nu sunt nimic din cele de mai sus, ci doar niște fermieri care muncesc din greu. E drept, cei mai mulți dintre ei, neorganizat.
Cum crezi că se explică faptul că uneori situațiile deviante continuă și după ce se prezintă reperele / posibilele soluții?
Aici am putea arăta cu degetul spre foarte mulți vinovați. Pe de o parte, fermierii care nu se organizează. Pe de altă parte, statul care nu are programe coerente pentru fermierii din domeniul legumiculturii, unde suprafețele cultivate sunt mici, comparativ cu cele cultivate cu cereale. Pentru cartofi sau varză se lucrează manual foarte mult comparativ cu cerealele, unde un tractor și o combină pot rezolva sute de hectare.
Sunt mai multe părți implicate în aceasta discuție, dar problema e că nu par să se fi așezat la aceeași masă ca să discute.
O să vedem și „Varză, cartofi și alți demoni. După 20 de ani.”? De ce?
Așa cum am zis și mai sus, poveștile de genul ăsta trebuie reluate și continuate, pentru că vin mereu noi generații care au nevoie să le asculte. Dacă mă întrebi pe mine, ar fi bine să existe și „Varză, cartofi și alți demoni. După 100 de ani”, căci cei care ne produc hrana, alături de cei care ne vindecă bolile și cei care ne învață să citim, ar trebui să fie eroii noștri de fiecare zi.
***
Varză, cartofi și alți demoni. După 10 ani s-a lansat online pe 15 martie. Poate fi văzut gratuit pe YouTube, Vimeo și site-ul Kolectiv Film.
Deși partea a 2-a a documentarului nu intră în cinema, pe 20 martie va avea o proiecție specială la Cinema Muzeul Țăranului, în prezența echipei care va răspunde la final întrebărilor publicului. Bilete aici.