Într-o notă discordantă cu arhivele curatoriate ale televiziunilor vremii, dar în acord cu mărcile anilor ’70-’90, fie ele benzile de fonotecă păstrate din facultate sau materiale obținute prin ANF sau arhiva UNATC, docu-ficțiunea Între Revoluții particularizează incertitudinea căderii de regim, prin intermediul corespondenței a două foste colege la medicină.
„Cândva am fost una”, din Căderea Ninei Casian, una dintre poeziile care deschide filmul, marchează nu doar motivul schimbului ficțional de scrisori dintre Maria și Zahra – distanța dată de plecarea Zahrei înapoi în Iran, pentru a participa la revoltă –, cât și o apropiere greu de numit platonică. Bazată, de altfel, pe o realitate neprelucrată, anume valul de studenți imigranți din România ceaușistă, corespondența penetrează intimitatea a două femei care trăiesc același dor una pentru cealaltă, chiar în ciuda fricii față de toți ochii din jur.
Deși Vlad Petri afirmă că intenția principală n-a fost aceea de a face film istoric, atât mesh-up-ul de experiențe reale, precum biografia Ninei Casian, scrierile poetei iraniene Forough Farrokhzad sau chiar detaliile transmise din vorbă în vorbă despre ce însemna viața în regim, reintegrate în limbaj, cât și arhivele care rulează pe fundalul fragmentelor de scrisori formulează inevitabil un trecut. Unul mai puțin alterat, al pancardelor stradale neinterpretate de reportaje scandaloase, a remarcilor unei majorități islamice care își dorește progres, în limitele în care femeile încă poartă hijab, a dispensarului de la țară unde Maria e distribuită și însingurată, a căsătoriilor pornite pe înțelese sau a mișcării cotidiene, văzută prin micile obiceiuri.
Însă undeva între „te-am introdus cu forța chiar și-n amintirile vechi” și „vocea din capul meu vorbește cu tine”, Între revoluții se distanțează de must-know-urile studiilor politice, în favoarea unei mai-mult-decât-prietenii și aproape-romanțe defavorizate („Când tot ce era între noi, trebuia să rămână între noi”) și a perspectivei femeii aflate în centrul schimbării – fie ea prin activism intelectual, ca în cazul Zahrei care redactează manifestul revoltei alături de tatăl ei sau pur și simplu înghesuitul pe străzi în cinstea unui „altfel” încă prea slab articulat. Pornind de la speranța unei eventuale revederi, dialogul purtat de cele două femei din anii ‘70 și până în ‘90 conține, fără să eseizeze, toate condamnările unei generații – victorii confiscate, prognoza de război, presiunea mariajului („Cei mai frumoși miri sunt mirii tineri”) sau deceaușificarea care echivalează cu bișnițe de import, plătite mai bine decât medicina.
Dezamorsând unitatea religioasă a zeci de bărbați în rugăciune, mânați de „Glory to Islam”, dar și serbările cu sute de elevi teleghidați să-l celebreze pe Ceaușescu, în cântece și dans, filmul păstrează același spectacol vizual și în filmările din tiribombă sau în calupurile de sărituri în pișcină, din contraplonjeu. Dar oricât de atente alese sunt cadrele filmului chiar și din perspectiva omului de imagine, arhivele lucrează mai degrabă ca un antrenament de căutare a unor corpuri absente prin mulțimi, printre băncile facultății, pe străzile Teheranului sau pe holurile spitalului Colentina, doar pentru a le putea imagina nicicum altfel decât prin fricile ziliere, prin cuvintele blânde adresate unei vechi prietene sau prin empatia purtată unui copil trimis pe front. În final, Între revoluții înăsprește din tablou în tablou distanța dintre cele două protagoniste ficționale, fără șoc sau artificii, trăgând în fundal concluzia că, în ciuda sacrificiilor, timpul renemulțumește pe alte fronturi.
