În întâmpinarea ultimei ediții Dracula Film Festival, am stat de vorbă cu Ioan Big, director al festivalului, jurnalist cultural la redacția „Zile și nopți” și autor al „Zombies în secolul XXI”& more. Un interviu cuprinzător despre gusturi, viața care transpare prin filmul de gen și un motiv în plus să-ți cauți bilet la DFF.
Ce au în comun selecțiile acestei ediții a Dracula Film Festival, în afară de apartenența la gen?
Fantezia, imaginația în general… deci tocmai lipsa de apartenență la un anume gen, în sensul că, în pofida numelui care induce ideea unei manifestări care celebrează genul horror, DFF este în fapt un festival dedicat întreg spectrului filmului fantastic, indiferent că etichetăm un scurt sau lungmetraj ca fiind horror, fantasy, arthouse, SF, thriller, comedie absurdă sau psycho-dramă. Altfel spus, dincolo de criteriile ‘tehnice’ care le fac sau nu eligibile pentru selecții (durată, an finalizare ș.a.m.d.), cele ‘tematice’ au ca numitor comun un singur lucru: să incite spectatorul la o evadare temporară din realitate prin imersia în povestea cinematografică sau să îi ofere o perspectivă inedită, ieșită din ordinar, metaforizată, a realității, una care să îl pună pe gânduri.
Cum ar suna un elevator pitch al „Zombies în secolul XXI”?
O carte despre cum se reflectă fricile noastre în tot spațiul Pop culture, cu precădere în cinematografie, prin intermediul unui tip de personaj solitar și marginal pe parcursul a multor decenii, devenit brusc și brutal un personaj colectiv de prim plan în ultimii 20 de ani, datorită succesiunii intense de crize majore ce au afectat societatea globală. O carte despre sute de filme, comicsuri, seriale, muzici și cărți care nu e un dicționar, ci o antologie care încearcă să descopere cum și de ce s-au născut atâtea noi povești despre ‘walking dead’ în secolul XXI.
Care sunt niște filme horror pe care le consideri un gateway pentru acest gen?
Vorbind de gateway-uri, subiectivismul nu își are locul, dat fiind faptul că sunt filme deja clasice la care sumedenia de producții ce se lansează an de an se raportează în continuare narativ, estetic sau stilistic. Sigur, filme de dată recentă pot fi, pentru moment, mai bine întipărite în memoria cinefililor, asta inclusiv datorită plusului de spectaculozitate adus de evoluția tehnologiei în captarea imaginii și efectele speciale, dar referințele rămân imuabile. Lista e la fel de lungă precum numărul de subgenuri și de hibrizi din spațiul horror, așa că o să mă limitez la doar câteva exemple: „The Shining” (r: Stanley Kubrick), „Carnival of Souls” (r: Herk Harvey), „Halloween” (r: John Carpenter), „Audition” (r: Takashi Miike), „The Exorcist” (r: William Friedkin), „Deep Red” (r: Dario Argento), „Duel” (r: Steven Spielberg), „The Texas Chain Saw Massacre” (r: Tobe Hooper), „The Ring” (r: Hideo Nakata), „The Fly” (r: David Cronenberg), „Evil Dead” (r: Sam Raimi), „Carrie” (r: Brian De Palma), „Night of the Living Dead” (r: George A. Romero) ș.a.m.d.
De unde crezi că vine reticența față de filmele de gen?
În ce privește genul horror, lipsa de apetit de consum cinematografic poate avea multiple cauze fiindcă, până la urmă, totul ține de trăsăturile de caracter și de personalitatea fiecăruia. Poate fi o aversiune viscerală la violența fizică explicită sau la cea emoțională, așa cum poate fi rezultatul unei simple prejudecăți. Poate fi un refuz rațional al acestui tip de escapism prin intermediul Pop culture, în favoarea celor light, din categoria comediilor nevinovate, filmelor de epocă sau dramelor romantice sau, pur și simplu, teama că am putea realiza că ecranul funcționează ca o oglindă care ne arată ce rău este ascuns în noi înșine. Cu alte cuvinte, acest tip de polarizare va exista întotdeauna și ea explică inclusiv diversitatea actuală ale subgenurilor horror întrucât, pentru un spectator, „Aliens” al lui James Cameron, de exemplu, poate fi entertaining ca SF de acțiune, deși e categorisit ca film „de groază”, însă „Titane”, Palme d’Or la Cannes anul trecut, s-ar dovedi insuportabil de privit. Sau invers.
Care sunt teoriile „conspiraționiste” recente, despre ocult sau de altă natură, care crezi că au dat naștere celor mai multe filme horror în ultimii ani?
Cel puțin din perspectiva înscrierilor în competițiile de lungmetraj de la Dracula Film Festival, unde anul acesta am avut aproape 400 de filme din peste 60 de țări, deci o acoperire rezonabilă ca să dea pulsul a ce se întâmplă în Horror-ul actual, dincolo de teme recurente, aproape… seculare, de tipul experimentelor științifice scăpate de sub control, erori monumentale ale autorităților sau individualități ieșite din comun prin comportamentul socio/psihopat, cele mai multe producții de gen sunt tributare contextului – pandemie și război -, focusându-se în poveștile lor mai degrabă pe consecințele psihologice cu efecte comportamentale Horror la nivel individual decât pe premisele declanșării crizelor, indiferent că acestea sunt rezultatul unor… alieni malefici sau a vreunui… savant iresponsabil. Interesant însă e faptul că într-o realitate deja îngrozitoare, ce furnizează suficientă inspirație, temele asociate religiei sau ocultismului sunt relativ puțin prezente.
Trei filme horror/fantasy pe care anii nu ți le scoți din minte? De ce?
Distopia „Portocala mecanică” al lui Kubrick. O capodoperă cinematografică absolută despre rău, ca parte a naturii umane. Fantasy-ul „Lord of the Rings” al lui Peter Jackson. O transpunere inimaginabil de reușită al complexului univers mitologic imaginat de J.R.R. Tolkien. Excesiv de violentul „Ichi the Killer” al lui Takashi Miike. Chintesența storytelling-ului și, mai ales, a esteticii cinematografiei ‘Extreme Asia’.
Niște recomandări de film horror/fantasy mai obscure, dar la fel de imersive?
Pot extrage ușor câteva recomandări din lista personală de favorite realizate în ultimii ani, însă fără a da detalii, pentru că aceste filme trebuie descoperite, testate și, eventual, savurate… fără prejudecăți: „Rare Exports” (2010, Finlanda, r: Jalmari Helander), „Train to Busan” (2016, Coreea, r: Yeon Sang-ho), „Shaun of the Dead” (2004, UK, r: Edgar Wright), „Tigers Are Not Afraid” (2017, Mexic, r: Issa Lopez), „The Host” (2006, Coreea, r: Bong Joon-ho), „Raw” (2016, Franta, r: Julia Ducourneau), „Hounds of Love” (2016, Australia, r: Ben Young).
Unde te poziționezi față de pastișele la gen, de exemplu „Scream”?
Le consider un entertainment pasager dar agreabil, cu condiția să nu alunece excesiv de mult cu glumițele în grobian sau infantil. Ca să apreciezi ca spectator o pastișă se presupune că ești deja atras de genul pastișat, deci ai o oarecare sensibilitate la modul în care pot fi duse, eventual, unele teme în derizoriu din rațiuni pur mercantile.
