Dacă ai ratat sesiunea de EC Talks cu Irvine Welsh, autorul Trainspotting, fie de la mahmureală, fie pur și simplu absentând la festival, află ce a avut de zis despre acel gram de noroc care a făcut filmul un hit, despre mitul writer’s block, despre punk, dar și despre acel ceva care îi spune când e momentul să-și trimită cartea la tipărit.
În cadrul EC #9, Irvine Welsh povestește despre parcursul său ca autor ca pornind de la trupa de punk din tinerețe. „Ca basist, nici măcar nu mai încercam să fac să pară că țin ritmul tobelor”. Însă, deși se descrie ca un tip al digitalului care mereu și-a dorit să se descurce mai bine pe analog, cu toate că să facă muzică nu i-a venit niciodată natural, precum urma să fie scrisul, prima lui intersecție cu storytelling-ul au fost versurile de pe atunci. „Muzica n-avea nicio treabă, dar poveștile erau bune.” Nu s-a gândit imediat să-și pună cap la cap prima carte, ci s-a îndreptat ulterior către DJ-ală, acum având și un label numit Jack Said What. Dar întorcându-se încă amețit de la un rave, s-a gândit că asta e singura lui șansă să facă ceva creativ – și și-a scos vechile povestiri din sertar.
„Oamenii din Asociația britanică a scriitorilor mă detestă complet, tocmai pentru că nu ader la structură. Pentru mine, vine foarte natural. Dacă aș fi avut nevoie de treizeci de ani ca să scriu toate aceste cărți, probabil ar fi fost mai acceptabil pentru ei. Se presupune că asta faci ca autor, te chinui. Dar editura nu poate să țină pasul cu mine, am munți de cărți gata să fie publicate.”
Irvine Welsh, EC Talks
Paralela pe care o face între muzică și scris îndeamnă oamenii creativi să ia în considerare că, dacă se chinuie prea mult cu un mediu, s-ar putea ca altul să fie mai potrivit pentru ei. Practic, un deloc descurajator poate să-ți placă muzica, dar să te pricepi la scris. Mai vorbește un pic despre punk, despre care spune că înainte era privit ca rebeliunea supremă în muzică. Cel puțin, până a apărut house-ul sau muzica de rave, care, deși era intenționată ca fiind hedonistică și nicidecum politică, asta a devenit. Welsh crede că faptul că, după ce oamenii au început să nu mai bea atât de mult și au trecut la altfel de excese, iar fiecare bucățică de legislație din perioada aia devenea un demers împotriva culturii rave, la fel și atitudinea autorităților, tocmai asta a popularizat rave-urile. Și, implicit, a politizat muzica electronică, pe care o vede poate la fel de punk, din punctul ăsta de vedere, ca punk-ul în sine.
„Nu cred că e posibil să te mai răzvrătești activ după ce ajungi la douăzeci și sase de ani. Atunci începe să te lovească simțul mortalității. Te gândești la viitor, devii mai evitant în a-ți asuma riscuri. Asta e ceea ce face dificil să continui să fii rebel. Partea bună în a fi tânăr este tocmai că poți face orice și oamenii o să te păsuiască. Dacă bei prea mult sau te droghezi, se vor uita la tine ca și cum cauți să te distrezi, de exemplu. Nu și la vârsta mea.”
Irvine Welsh, EC Talks
Dar câte cărți poți scrie până să intri într-un burn-out sau să te lovești de primul writer’s block? Întrebat dacă a experimentat asta, Irvine Welsh menționează ceva ce, cel puțin la secția de scenaristică a Facultății de Film, numeam „scris de încălzire”, adică acele pagini moarte, pe care le folosești doar ca să-ți intri într-un ritm. Mai exact, „atunci când oamenii se gândesc la writer’s block, o fac pentru că se așteaptă ca tot ceea ce scriu să fie bun. Unele lucruri pe care le scrii sunt zero, dar trebuie să poți să scrii mai departe până când ajungi la ceva valoros. A scrie înseamnă a rescrie. Nu există prea mult rescris orice ai face.” Dar ce îl face să știe când un draft este și ultimul?
Pentru mine, este despre groaza pe care o simt atunci când scriu ceva bun și mă gândesc: „Ce o să zică maică-mea dacă citește asta?”. Este acel moment când îți spui „Poate nu e o idee bună”. Dacă nu trec prin procesul ăsta, cartea nu funcționează. Trebuie să existe un disconfort care, paradoxal, este ceea ce mă face să mă simt confortabil să o public.
Irvine Welsh, EC Talks
Altceva ce mai spune autorul Trainspotting despre scris este cât e de interdependent față de cultura în care dai naștere materialului. Gazda EC Talks aduce aminte de un interviu în care Welsh punctează cât de mult din ceea ce scrie vine din bătutul de câmpi din barurile scoțiene, de după câteva beri. Răspunsul lui nu e departe de o abordare pe care am auzit-o acum câțiva ani și la Cărtărescu, la o lansare de carte, în care cineva din audiență l-a numit scriitor și a fost corectat spunându-i-se că se consideră mai degrabă „un culegător”. Și deși poate suna reducționist la prima impresie, Welsh cu siguranță o explică mult mai punctual:
Acum locuiesc în Miami, care are o cultură extrem de vizuală. Nu sunt atât de mulți preocupați să vorbească, pe cât sunt să se aranjeze. Cultura e una narcisică într-o manieră foarte vizuală, în Scoția era invers. Toată lumea arată groaznic, dar cultura era narcisică prin oralitatea ei. Toată lumea căuta să-și spună opiniile despre orice, față de oricine. Puteam doar să ies din casă și deja aveam material pentru șase cărți. Nu aveai cum să oprești oamenii din a-și spune povestea. Pe când în Miami, trebuie mai degrabă să observi și eventual, poate primești și niște confesiuni. De asta când scriu despre Miami, scriu mult mai vizual.
Irvine Welsh, EC Talks
Iar de dragul Trainspotting trivia, Irvine mărturisește în cadrul aceleași discuții libere că „soundtrack-ul filmului (n.e. și viralizarea lui) a fost unul dintre acele accidente fericite, nu aveam bani să plătim pe nimeni” – dar obișnuia să piardă vremea în același bar londonez pe la care au trecut toate trupele implicate, așa cum a avut și norocul să îl întâlnească pe Iggy Pop în Maroc și automat, a putut să apeleze la niște favoruri. Acum, lucrează la adaptarea filmului într-un musical, pentru care plănuiește să își scrie singur toate piesele și în care s-a implicat, deși a refuzat anterior propunerea în repetate rânduri, doar pentru că „îmbătrânești și realizezi că dacă nu faci asta acum, cineva ca Andrew Lloyd Webber o să facă milioane pe spatele tău. Pot face asta mai bine”.
Credite foto: Electric Castle