Ce se întâmplă înainte sau după momentele surprinse într-un spectacol? Mereu m-am întrebat cum ar arăta perspectiva unui personaj asupra poveștii trasate de autorul unui spectacol, de indicațiile regizorale, de firul acțiunii țesut de celelalte personaje. Așa că am profitat de ocazie să o provoc la discuție pe Andreea J. Darie, protagonista spectacolului Of, regizat de Cosmin Pleșa, care și-a imaginat cum ar arăta lumea interioară a Ofeliei din Hamlet.
„Of….” pornește de la întrebarea ce se întâmplă cu Ofelia după replica „Du-te la mănăstire!”. Cum ai abordat această libertate imensă de a construi un „afterlife” artistic al unui personaj clasic shakespearian?
Această libertate de a imagina „ce se întâmplă cu Ofelia după” nu e doar o oportunitate, ci și o responsabilitate uriașă. Ofelia este, în istoria teatrului, una dintre cele mai puternice metafore ale feminității tragice. Dar, în același timp, e și o mare tăcere. E un personaj care nu și-a spus niciodată povestea pe deplin. În Hamlet, viața ei e privită prin ochii bărbaților – tatăl, fratele, iubitul. E manipulată, pierdută, împinsă spre o nebunie convenabilă și, în cele din urmă, spre moarte. Și atunci întrebarea a fost: ce se întâmplă dacă Ofelia scapă din (con)text? Dacă nu moare, ci se retrage undeva – în mintea ei, în lumea ei, în spațiul dintre viață și vis – și începe, pentru prima oară, să vorbească în nume propriu? Am abordat această libertate ca pe o reconstrucție interioară. Nu am vrut să ofer răspunsuri definitive, ci să creez o stare, un loc de reflecție. Spectacolul nu reinterpretează doar un personaj, ci propune o formă de reparație poetică – un fel de a-i reda Ofeliei un trup, o voce, o voință. E un „afterlife”, nu în sensul unei vieți de apoi, ci, mai degrabă, al unei șanse secundare de a fi auzită.
Spectacolul e descris ca o cercetare a dinamicilor dintre actor și spectator. Cum ai resimțit tu acest joc al reflexiilor, publicul ca oglinzi, dar și ca parteneri de drum în procesul interior al Ofeliei?
Publicul este, în „Of….”, nu doar martor, ci co-participant. Am gândit spectacolul ca pe o experiență intimă, aproape confesivă, dar una care nu se completează decât în prezența celuilalt. Ofelia nu se adresează unui „auditoriu”, ci unor prezențe vii, care devin oglinzi ale fricilor și rănilor ei – și poate chiar ale mele. Fiecare seară aduce cu sine o altă energie, un alt ritm de respirație comună. Uneori, publicul e cald, protector. Alteori e mai reținut, mai tăcut – dar tocmai în această tăcere apare o intensitate greu de descris. E un joc de reflexii în sensul cel mai direct: ce aduc eu, se întoarce spre mine multiplicat, modelat, transformat de vibrația celor care privesc. E o formă de dialog tăcut, dar profund, care nu are nevoie de cuvinte.
Ofelia este, în canonul shakespearian, simbolul fragilității și al nebuniei. În spectacolul tău, cum ai vrut să o repoziționezi, ca victimă, ca rebelă, ca ființă prinsă între lumi?
Ofelia din spectacol nu e nici victimă pură, nici eroină. E o ființă complexă, sfâșiată între identități impuse și dorința de a-și afla propria perspectivă. În canonul shakespearian, fragilitatea ei e văzută adesea ca slăbiciune, iar nebunia ca o simplă consecință a pierderii. Eu am vrut să transform fragilitatea în luciditate, o luciditate proprie, posibilă, greu de asimilat într-o lume a logicii și preciziei sterile, iar nebunia să o topesc într-o expresie a scindării emoționale profunde..
Ofelia mea e o ființă prinsă între lumi – între lumea pe care o lasă în urmă și cea în care n-a apucat să trăiască. Între femininul idealizat și cel visceral. Între a tăcea și a urla. Cred că e important să vedem în ea nu doar o fată rătăcită, ci o conștiință în formare, o femeie care începe să pună întrebări despre cine este, dincolo de ceea ce a fost proiectat asupra ei.
„Of….” e și un experiment de formă, un performance minimalist, unde lumina și sunetul devin personaje la fel de puternice ca textul. Cum a fost să lucrezi cu echipa de pentru a construi această atmosferă?
A fost un proces de ascultare și de rafinare continuă. Am lucrat cu o echipă care a înțeles că nu avem nevoie de decoruri mari sau de efecte spectaculoase, ci de o atmosferă care să pulseze împreună cu stările interioare ale Ofeliei. Într-un performance minimalist, fiecare detaliu contează: un sunet discret, o schimbare subtilă de lumină, o mișcare abia perceptibilă a actorului.
Lumina devine, în spectacol, o extensie a gândirii Ofeliei – uneori o îmbrățișează, alteori o închide, o izolează. Sunetul e vocea subconștientului, o prezență care o urmărește, o destabilizează sau o înalță. Împreună, am construit o atmosferă care respiră odată cu textul – și, uneori, în locul lui.
Ofelia e prinsă într-un dialog cu gândurile ei, cu fricile și epifaniile ei. Care a fost pentru tine cel mai greu moment de traversat pe scenă?
Cred că spațiul dintre replici, tăcerea este cel mai dificil de conținut, este o tăcere care nu calmează, ci tensionează. O liniște densă, în care fiecare fibră din tine e în alertă. Nu se mai aude nimic din exterior, dar în tine e un haos mut. Tocmai pentru că lipsesc replicile, gesturile învățate, mișcările repetitive – dispare orice ancoră. Rămâi doar tu, în gol, fără text, fără „rol”.
Pentru mine, acel spațiu e o zonă de fragilitate extremă. În alte scene pot controla, pot construi, pot „face”. Aici, nu mai pot „juca” nimic. Nu există apărare. Nu există nicio mască. Tot ce pot face este să fiu sinceră – chiar și atunci când nu știu ce simt, chiar și atunci când mă simt pierdută.
Este un moment de abandon total, dar și de expunere completă. Parcă deschid o rană în fața publicului și o las acolo, în lumină, fără să știu cum va fi privită. Nu mai există distanță între mine și personaj. Nu mai știu unde începe Ofelia și unde se termină propriul meu sine. Și exact acolo apare ceva esențial.
De multe ori simt că trec printr-un tunel emoțional, iar capătul său e neclar. Uneori e întuneric. Alteori e o lumină orbitoare. Dar în acest spațiu suspendat, de unde nu știu cum voi ieși, se întâmplă ceva viu. Imprevizibil. Real. Acolo se naște o emoție care nu poate fi repetată identic în nicio seară. Pentru că nu e jucată, ci trăită. Și cred că tocmai această zonă de risc face ca momentul să fie atât de intens – și pentru mine, și pentru cei care privesc.
E ca un salt în gol. Și de fiecare dată mă întreb, în fracțiunile acelea de tăcere: O să cad? Sau o să zbor?
Cum privești tema „captivității în propria minte”, atât de prezentă în spectacol? Crezi că teatrul poate să ne ajute să înțelegem și să eliberăm aceste zone fragile din noi?
Captivitatea în propria minte este una dintre cele mai insidioase forme de suferință. Nu are gratii vizibile, dar te ține prizonier în propriile frici, judecăți, neputințe. În „Of.…”, această captivitate devine decorul nevăzut al întregului spectacol. Ofelia nu e închisă într-o cameră, ci în propriul psihic.
Teatrul are o forță terapeutică, chiar dacă nu are pretenția de a vindeca. Are însă capacitatea de a lumina acele colțuri din noi pe care le evităm sau le ignorăm. Poate crea un spațiu sigur pentru confruntare. Cred că publicul poate recunoaște în Ofelia propriile momente de rătăcire, și tocmai această recunoaștere poate fi primul pas spre eliberare.
În spectacol există un fel de captivitate interioară. Tu cum te raportezi la ideea asta, ai simțit vreodată că teatrul e și o eliberare, și o închisoare?
Desigur. Teatrul are această dublă natură: pe de o parte, e un spațiu de exprimare totală, în care pot să mă dezbrac de toate măștile sociale și să explorez fără frică zone profunde ale umanității, dar, pe de altă parte, e și o formă de captivitate. De multe ori, teatrul cere o implicare totală – emoțională, fizică, mentală – și poate deveni o lume în care te pierzi, în care ești prins între roluri, așteptări, repetiții nesfârșite și o continuă nevoie de validare.
În contextul „Of….”, această ambivalență e foarte prezentă. Personajul se zbate între dorința de a înțelege și frica de a simți, între nevoia de a se exprima și imposibilitatea de a comunica cu adevărat. Asta creează o formă de captivitate interioară care, paradoxal, e redată tocmai printr-un act artistic ce ar trebui să elibereze. Așa că da – teatrul e și un refugiu, și o temniță.
„Of….” vorbește și despre frici, incapacități, epifanii. Dacă ar fi să alegi o singură imagine, un moment din spectacol care le concentrează pe toate, care ar fi acela?
Cred că aici mi-aș aminti de scena întâlnirii dintre Ofelia și Hamlet – dar nu un Hamlet real, ci o prezență imaginară, o fantomă care o bântuie și o confruntă cu propriile ei temeri și nesiguranțe. Scena are loc într-un univers suspendat, în imaginar, în delir.
Ofelia este singură pe scenă, dar treptat în jurul ei prinde contur această figură tulbure a lui Hamlet, un spectru al trecutului, o prezență invizibilă care nu aduce mângâiere, ci neliniște. Întâlnirea lor nu e una caldă sau reconciliatoare – ci una violentă, în sens psihologic. Hamlet pare să-i vorbească cu asprime, să o acuze, să-i smulgă adevăruri dureroase.
În această confruntare, cuvintele devin arme, tăcerile devin apăsătoare, iar gesturile sunt aproape agresive – ca niște încercări disperate de a rupe zidurile tăcerii și ale neînțelegerii. Ofelia oscilează între dorința de a se apăra și cea de a se abandona, între nevoia de a înțelege și frica de a se pierde cu totul.
Este o luptă internă materializată pe scenă: Hamlet imaginar îi străpunge liniștea, îi zdruncină identitatea, iar ea încearcă să-și regăsească vocea printre frânturi de gânduri și emoții tulburi. Respiră sacadat, corpul îi este tensionat, iar privirea îi oscilează între frică și rezistență.
Această scenă densă, încărcată de violență psihologică, nu exprimă doar conflictul dintre doi oameni, ci și lupta dintre sine și propria umbră – dintre ceea ce vrem să fim și ceea ce ne temem să devenim. Pendulând între cuvinte nespuse și gesturi încărcate, întreaga esență a spectacolului „Of” se concentrează în concepte precum: fragilitatea identitară, neputința comunicării și nevoia disperată de eliberare.
UNDERCLOUD e un festival unde scena independentă se întâlnește cu experimentul și riscul artistic. Cum simți că se integrează „Of….” în această familie de spectacole?
„Of….” conține multe dintre aspectele vizate în UNDERCLOUD tocmai pentru că își asumă riscuri. E un spectacol care nu oferă răspunsuri, ci pune întrebări incomode. Nu e despre confort, ci despre disconfortul necesar pentru a înțelege ceva esențial despre noi. De la structura neconvențională la limbajul scenic minimalist, dar încărcat simbolic, „Of….” își asumă riscul de a nu fi „plăcut”, ci adevărat. În plus, spectacolul nu se conformează unor forme clasice – e un spațiu în care experimentul nu e doar o formă estetică, ci o necesitate a conținutului.
Ce ți-ai dori să ducă publicul cu el, după această experiență – o emoție, o întrebare, un gând care să persiste?
Mi-aș dori ca publicul să iasă cu un sentiment de tăcere activă. Nu o tăcere goală, ci una care macină, care întreabă: „De ce mă recunosc în ceea ce am văzut?”, „Ce parte din mine tace de atâta timp?”, „Când am fost ultima oară sincer cu mine însumi?”
Dacă pleacă acasă cu o emoție pe care nu o pot numi, dar care îi urmărește, atunci cred că spectacolul și-a îndeplinit misiunea. Uneori, arta nu trebuie să explice nimic, ci doar să zguduie suficient cât să ne facă să simțim că e ceva acolo, în noi, care merită descoperit.
Spectacolul „Of” încheie cea de-a 18-a ediții a festivalului UNDERCLOUD și se va juca sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 19:00, la Teatrul Dramaturgilor Români, sala Ion Băieșu. Mai multe informații sunt disponibile aici.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
