Literatura din toate timpurile reprezintă o „frescă” a societății din care provine. Apelând la literatură, putem identifica care erau și care sunt problemele care macină scriitorii din epoci și spații diferite. Totuși, această frescă rămâne incompletă când diferențele induse de patriarhat încă mai sting vocile femeilor în literatură sau le permit redarea doar într-o măsură în care poate fi ușor înțeleasă și de bărbați.
Astfel, textele scrise de femei până acum devin adevărate comori din cauza accesului preferențial la educație și tot din același motiv apare stereotipul conform căruia „operele bune sunt scrise de bărbați”, un discurs care se înrădăcinează inclusiv în retorica femeilor care, într-o lume care menține bărbatul în prim-plan, își văd rostul doar orbitând în jurul unei figuri masculine. Literatura scrisă de femei, deși există, cel mai adesea imită scriitura bărbaților tocmai pentru că cea a femeilor riscă să fie prea „feminină”, deci necompetitivă.
Literatura română este un exemplu perfect. Scriitorii și criticii conservatori pun umărul, alături de sistemul de învățământ, la a insufla ideea că femeia nu este la fel de demnă de a crea, mentalitate preluată inclusiv de scriitoare care-și fac loc în literatură doar în umbra bărbaților. Chiar dacă programa învățământului românesc lasă să se înțeleagă că româncele nu au scris niciodată și că femeile au un rol secundar în literatură, în urma bărbaților, din secolul al XIX-lea și până în prezent literatura feministă română se scrie și există.
Însă, predominant, femeia în literatură este ori preocupată mai degrabă de treburile casnice sau creșterea copiilor, ori nu există fără bărbat, devenindu-i accesoriu. Relațiile dintre femei sunt construite pe același principiu, al nevoii de bărbat. Două femei nu ar avea despre ce vorbi în literatură, dacă nu ar exista bărbați în viețile lor.
În „Între margini” (Ed. Pandora M, 2024), Elena Ferrante vorbește despre condiția de scriitoare într-o lume a scriitorilor.
„Dacă voiam să am impresia că scriu bine, trebuia să scriu ca un bărbat, rămânând neclintită în tradiția masculină; dar fiind femeie, nu puteam scrie ca femeie decât încălcând ceea ce în mod sârguincios încercam să învăț din tradiția masculină.” (p.32)
Tot Elena Ferrante își inspiră faimosul roman „Prietena mea genială” din volumul „Autobiografia lui Alice B. Toklas”, semnat de iubita lui Toklas, Gertrude Stein. Deși Stein își propune să scrie autobiografia partenerei sale, își scrie până la urmă propria biografie, într-un text în care vocea narativă și gândirea lui Alice B. Toklas rămân nemuritoare. Structura de autobiografie pe care o scrie altcineva o inspiră nu doar pe Elena Ferrante, ci naște un nou gen literar ce o va inspira și pe Virginia Woolf să scrie „Orlando”.
Caracterul memorialistic al cărții „Autobiografia lui Alice B. Toklas” (Ed. Humanitas, 2011) este evident și deși Gertrude Stein se concentrează asupra numelor mari ce trec prin casa ei (Carl Van Vechten, Ernest Hemingway, Henri Matisse, Pablo Picasso etc.), printre rânduri transpare și relația lui Gertrude cu Alice:
„Iubea Parisul, […] se gândea la Paris și era nefericită. M-am dus la ușa ei și am strigat, gata, Parisul e salvat, nemții bat în retragere. S-a întors și mi-a spus, nu-mi îndruga mie povești de-astea. Dar e adevărat, i-am răspuns, e adevărat. Și ne-am pus împreună pe plâns.” (n.e.: autoarea pune virgulă înainte de vorbirea directă, p. 162)
Cele două personalități se susțin reciproc nu doar în anii liniștiți în care erau vizitate de prietenii lor, ci în special în timpul Primului Război Mondial. Sfârșitul volumului aduce în atenția cititorului încercările lui Gertrude de a-și convinge partenera să-și scrie autobiografia. Văzând tentativele lui Alice de a amâna sau chiar anula scrierea acestei autobiografii, Gertrude Stein însemnează:
„Cam acum sașe săptămâni Gertrude Stein mi-a spus, nu mi se pare defel că ai să te apuci vreodată să-ți faci autobiografia. Uite ce-i, o s-o scriu eu în locul tău. O s-o scriu tot așa de firesc cum a scris Defoe autobiografia lui Robinson Crusoe.” (p.270)
Femeile în literatură, ca și în viața de zi cu zi deopotrivă, au relații complexe, însă de-a lungul vieții lor, ele tind să își primească susținerea tot din partea altor femei. Elena Ferrante construiește perfect acest gen de relație, și cu bune, și cu rele, un soi de prietenie la limita cu ura, dar și o relație puternică de dependență.
Am auzit de multe ori comparată cartea Lanei Bastašić „Prinde iepurele” (Ed. Black Button Books, 2023) cu „Prietena mea geniala” a lui Ferrante și cred că fix acest gen de relație plină de sentimente contradictorii este motivul. Chiar dacă relația dintre personajele lui Bastašić este similară cu prietenia Lilei cu Lenu, Lana Bastašić transmite mult mai bine emoția vieții balcanice din Mostar, povestea romanului plecând de la un drum pe care Sara și Lejla au să-l parcurgă împreună, după mulți ani în care nu au mai ținut legătura. Apropierea de destinație coincide cu reapropierea celor două prietene.
Nici „Prietena mea geniala” și nici „Prinde iepurele” nu sunt lipsite de figuri masculine. În „Prinde iepurele”, un bărbat este folosit drept pretext pentru reîntâlnirea celor două prietene, iar în „Tetralogia napolitană” acțiunea abundă de personaje masculine. Totuși, atât Lenu și Lila, cât și Sara și Lejla, se refugiază una în cealaltă. În ambele cazuri am simțit interdependența lor mult mai puternică decât „nevoia” de un bărbat. Nu doar că prietenia lor defectuoasă este mai presus decât relațiile cu bărbații din jur, dar autoarele, mai curând, se folosesc de ei pentru a-și readuce personajele feminine împreună.
La Festivalul International de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), ediția din 2024, plecând de la comparațiile pe care le-am auzit între Elena Ferrante și Lana Bastašić și profitând de anonimatul lui Ferrante, i-am adresat Lanei Bastašić o întrebare însoțită de o glumă: „Am auzit de multe ori că romanul tău seamănă cu Prietena mea genială. Vreau să știu părerea ta despre această comparație, dar întrebarea mea, de fapt, este: ești Elena Ferrante?”. lar răspunsul Lanei a fost: „Nu, pentru a doua întrebare. Da, multă lume le compară pentru că ambele, în două moduri diferite, vorbesc despre prietenia dintre două femei și deja am vorbit despre cum prietenia femeilor este ceva rar și exotic, dar cred că ar trebui să comparăm cărțile la un nivel mai complex și sper să avem pe viitor mai multe cărți despre prietenia dintre două femei, ca să nu mai fie una singură și celelalte, doar copii.”
Citind romanul Lanei Bastašić, aveam impresia că citesc un roman scris de un autor român contemporan. Acțiunea, dar și narațiunea mi se par extraordinar de asemănătoare umorului și trăirilor românilor. Și tocmai acest aspect m-a făcut să mă gândesc că ne înscriem, mai mult decât credem, într-un spațiu cultural balcanic.
Stein, Ferrante și Bastašić aleg să marcheze relațiile dintre personajele lor prin forme de adresare specifice doar lor, ceva intim, aproape sacru, un mod de adresare pe care nimeni altcineva nu-l poate folosi: personajele lui Ferrante se alintă Lenu și Lila chiar și după ce ajung la bǎtrânețe; pentru Sara, personajul principal din „Prinde iepurele”, amica ei rămâne pentru totdeauna Lejla, în loc de Lela, inclusiv din motive politice; pentru Alice B. Toklas, Gertrude Stein rămâne de-a lungul întregului volum Gertrude Stein, chiar dacă toate celelalte personaje i se adresează doar cu „Gertrude”.
Similitudinile dintre cele trei volume nu se limitează la felul special prin care personajele feminine aleg să se adreseze una alteia. Gertrude Stein își scrie propria biografie folosindu-se de vocea iubitei ei; Lenu, deși personaj-narator, de multe ori este o umbră a prietenei ei, iar Sara spune „Nu-mi amintesc nici jumătate din copilăria mea, dar îmi amintesc detaliile copilăriei ei cu o claritate enervantă” (p.81).
Și după cum am menționat deja, literatura cu și despre femei se scrie și în România. Am avut surpriza să descopăr o relație bine-construită dintre două femei în romanul Silviei Dumitru, „Noaptea nu uită” (Ed. Humanitas, 2024). Deși scurt, acest roman se simte ca „acasă”, într-un București pe care-l cunoaște orice locuitor, iar povestea Silviei Dumitru este una foarte intimă. În puține pagini, am apucat și să mă enervez, și să râd la cele întâmplate Tinei și Andei. Prin tema abordată, Silvia Dumitru își înscrie romanul într-o listă de romane curajoase, pentru mine, și ne îmbogățește literatura. Poate personajele lui Dumitru sunt cele mai puțin norocoase dintre cele patru volume amintite, însă relația-refugiu pe care o construiește o face demnă de comparat cu celelalte voci feminine.
Am avut plăcerea să o cunosc (virtual) pe Silvia Dumitru și să văd că este o scriitoare extraordinar de conectată la cititorii ei. După câteva mesaje în care nu s-a limitat doar la „mulțumesc pentru lectură”, ci m-a întrebat și despre scriitorii și scriitoarele mele preferate, m-am gândit să-i adresez câteva întrebări plecând de la tema articolului pe care-l aveam în gând. Foarte amabilă și receptivă, Silvia Dumitru mi-a acceptat propunerea, așa că iată răspunsurile ei la întrebările mele.
Cătălin Nedelciu: Se mai resimte în lumea literară stereotipul scrierii masculine ca devansând capacitățile de scriere ale unei femei?
Silvia Dumitru: Cred că suntem într-o perioadă în care scriitoarele contemporane din România își croiesc un drum propriu, afirmându-și poziția tot mai clar. Totuși, această prezență se simte încă diluată. Uneori mă întreb dacă este o percepție care vine din realitate sau dintr-un bias personal, dar simt că încă suntem departe și nici nu știu clar departe de ce.
Am avut o tresărire recent, când răsfoiam cărți noi în librării: părea că un roman scris de un bărbat avea aproape întotdeauna o prefață scrisă de un bărbat, iar cel al unei femei era însoțit de o prefață scrisă de o femeie. Poate fi o coincidență sau poate spune ceva despre modul în care etichetăm, chiar și în literatură.
Poate într-o zi, fiica mea va învăța la școală despre scriitori și scriitoare deopotrivă, fără să mai fie vorba de cutii diferite sau de opoziții, ci de o normalitate. Aș vrea să trăiesc într-o lume în care genul nu mai este un filtru prin care judecăm valoarea unei opere. Ore de curs și de studiu în care nu mai vorbim despre o „scriere masculină” sau „feminină”, ci despre scrisul ca formă de adevăr. În alte literaturi, vedem exemple precum Chimamanda Ngozi Adichie sau Margaret Atwood, care nu doar că domină spațiul literar, dar creează noi paradigme pentru ce înseamnă puterea narativă a femeilor. Dar dincolo de femei care au ajuns voci dominante în literatură, e important să ne gândim și la acele voci care nu au fost niciodată lăsate să existe. Câte povești au rămas nescrise? Câte perspective ale femeilor din comunități marginalizate, ale celor care nu s-au aliniat normelor dominante, nu au fost niciodată citite? Trebuie să ne concentrăm și pe acele voci care au rămas nescrise, nu doar pe succesul celor care au reușit.
Cred că scrisul nu e doar comunicare, ci transformare, un proces de descoperire profundă. În lumina asta, literatura șterge etichetele de gen, pentru că scopul ei aboslut este să aducă la suprafață adevăruri universale despre condiția umană.
C.N.: Te-ai întâlnit vreodată cu dorința de a scrie „ca un bărbat”, dorința despre care vorbește Elena Ferrante?
S.D.: Da, am simțit asta și chiar am încercat. Așa am început romanul meu, cu o voce masculină. După vreo 40 de pagini, m-am oprit. Fragmentul a devenit ulterior un eseu publicat pe Cod de Poveste. Mi-am dat seama că nu pot duce pe umeri autenticitatea unui gen care nu e al meu, dar în acel experiment am simțit o poziție de putere diferită. Părea că pot să „dau cu personajele de pereți”, să le ridic, să le prăbușesc, să le mut, să le resuscitez – totul, cu o libertate mai mare. Fără să mă gândesc la felul în care va fi perceput din exterior.
O forță fascinantă, dar care nu mă reprezintă pe deplin. De ce? Îmi place să stau cu fragilitatea personajelor mele, să explorez corpul feminin așa cum doar o femeie îl poate înțelege pentru a-l deschide mai departe. Iar forța care vine din asumarea vulnerabilității mi-a adus o libertate infinită, dincolo de dorința de a scrie „ca un bărbat”. Dar mai e ceva. Femeile din literatură – fie autoare, fie personaje, plăsmuiri în imaginația cuiva – au fost, prea mult timp, definite prin raportarea la bărbați. Femeia-muză, femeia-fetis, Lolita-pentru-totdeauna, femeia-râvnită, femeia-invidiată, femeia-care-așteaptă. Când scriu, vrea să mă îndepărtez de aceste roluri prestabilite. Vreau să scriu despre personaje feminine care nu au nevoie de un bărbat pentru a descoperi cine sunt.
Vreau să aduc la viață personaje feminine care au curaj să exploreze singure universul feminin, atât de bogat –albastru infinit. Tina, personajul principal din „Noaptea nu uită”, romanul meu de debut, nu e o amazoană care triumfă spectaculos. Din contră, e o femeie „normală” – puțin speriată, puțin obosită, puțin abătută, puțin curajoasă. Dar setea de a ieși din cușca în care a stat captivă o viață îi dă puterea să spere că poate fi mai bine, că există un drum dincolo de resemnare. Așa începe să-și caute un sens, fără să-i mai lase pe alții să decidă în locul ei.
C.N.: Îți consideri romanul ca fiind feminist?
S.D.: Ce înseamnă feminist? 🙂 Serios vorbind — nu-mi plac etichetele. Romanul meu este o căutare — a identității, o chemare — a iubirii, și o vindecare — a experiențelor care te schimbă pentru totdeauna. Dacă feminismul înseamnă să spui povești autentice despre feminitate, să scobești adânc în scopul feminității, obsesia înfățişării, nevoia de iubire și proiecție, căutare și sexualitate, atunci, da, poate e o lectură feministă.
Totuși, feminismul literar înseamnă şi să accepți că poveştile femeilor nu trebuie să fie „grandioase” pentru a conta. Poveştile mici — prietenii, dureri aparent banale, relaţii de zi cu zi — pot fi la fel de importante ca marile conflicte. Un lucru pe care l-am simțit la scriitoare precum Alice Munro, Elena Ferrante.
Rooney a reușit să scrie despre intimitatea umană fără să o forţeze într-un şablon. Cărţile ei nu doar că au devenit bestselleruri, dar au fost adaptate în seriale care au creat conexiuni emoţionale puternice cu cititorii. Cred că acesta este cel mai bun exemplu de libertate literară: să-ţi spui povestea așa cum simţi, dincolo de orice rețetă. Doar astfel de poveşti inspiră mai departe.
C.N.: Care sunt scriitorii și scriitoarele care au avut un mare impact asupra literaturii tale?
S.D.: Fiecare vârstă a venit cu propriul „crush” literar. În copilărie, J.K. Rowling și universul escapist din Harry Potter. În adolescenţă, Sylvia Plath, pentru toate emoțiile pe care nu ştiam să le exprim, Haruki Murakami pentru escapism, realismul magic al lui Marquez. Jeni Acterian și Mihail Sebastian m-au ajutat să descopăr lumea în care trăiesc. Max Blecher m-a influenţat profund — datorită lui am scris primul meu eseu lung, despre propria operaţie pe cord deschis. Amos Oz, când am început să călătoresc în lume şi să descopăr culturi noi. Osamu Dazai, care mi-a dat voie să pierd şi să regăsesc sensul vieţii. Jonathan Safran Foer — pentru cinematografia dintre rânduri. Leslie Jamison şi non-ficțiunea ei m-au inspirat să scriu cum vorbim, cu sinceritate, şi să mă gândesc că poate, într-o zi, voi publica şi în afară.
C.N.: Care sunt alţi scriitori români contemporani pe care-i citeşti cu drag?
S.D.: E fascinant să citeşti scriitori pe care îi poţi întâlni la o cafea — plănuit sau spontan. Îi citesc cu drag pe Dan Sociu, Mihai Buzea, Tatiana Țîbuleac, Ana Maria Sandu, Maria Orban, Adriana Jderu. Multe voci minunate în literatura română contemporană — cred că e un moment tot mai bun să ne găsim locul și pe scena internaţională.
