Și eu, și tu, și oricare spectator care 1. știe că există o piesă de teatru/un film sau adaptare tv/o întreagă mitologie a personajelor feminine ibseniene, 2. a auzit că vine un mare regizor străin tocmai din Berlin să monteze la noi sau 3. a vrut să fie „pe trend” și să facă prezența la cea mai recentă și cea mai costisitoare premieră TNB din acest an, toți ne așteptăm la un fel de „mântuire” culturală.
Adică am râvnit să trăim o experiență lifechanging înconjurați de alte suflete ca și mine, ca și tine, ca și restul, care să mai descopere un fragment de adevăr despre viață și să zică „mamă, ce putere încă are teatrul…”. Măsura în care „Hedda Gabler” a impresionat și a schimbat ceva în noi depinde, esențial, de câteva poziționări ale privitorului. În primul rând, contează să cunoști câte ceva despre Thomas Ostermeier, regizorul spectacolului și directorul Schaubühne Berlin, să-i cunoști, poate, stilul sau viziunea asupra teatrului. În al doilea rând, să înțelegi că feminismul, burghezia contemporană și ipocrizia te pot ataca chiar și în sala de teatru, prin idei și fabulații coruptibile în fața unui caracter… să-i spunem, flexibil. În al treilea rând, să mai poți fi deschis la penetrarea unor metafore și alegorii într-un spectacol realist.
O să încep prin a mărturisi că, în afara spectacolului „O istorie a violenței” adus în X-Fest, în toamna anului trecut, toate întâlnirile mele cu teatrul lui Ostermeier s-au realizat prin lecturi academice și vizionarea unor spectacole înregistrate, printre care și „Hedda Gabler” the O.G. și alte adaptări după Henrik Ibsen.
Nu-ți prea permiți, ca „ucenic”, să critici maestrul de la care „furi” meserie, dar poți măcar să-ți permiți un pic de sinceritate atunci când nu se produce sinergia cu producțiile sale. Aici de vină poate fi mediumul (și tot ce a ținut de tehnic – ecranul, camerele, calitatea platformei de vizionare, etc.) sau nivelul meu de înțelegere la momentul respectiv (mai crud ca acum) sau răceala, precizia și noutatea stilului acestui regizor. Nu a pătruns până la mine sentimentul, ci doar a sense of wondering why și ideile foarte limpezi ale regizorului despre cum este lumea adusă pe scenă.
În cazul „Istoriei…”, m-am regăsit sub imperiul unei stări puternice de milă și teamă, provocată de turnura poveștii, nu de spectacol ca ansamblu. Cu admirație și o doză de reticență, am studiat, am căutat și am așteptat să se producă adevărata noastră întâlnire. Ea s-a concretizat sâmbătă seara, pe 13 aprilie, în Sala Mare a Teatrului Național din București, prin una din piesele emblematice din dramaturgia universală.
Cel mai important fapt de consumat în această cronică este confirmarea că, judecând regizoral și vizual, este același spectacol realizat în urmă cu 19 ani pe scena Schaubühne. Desigur că se insistă asupra argumentului că întregul spectacol s-a schimbat odată cu distribuția, însă dacă le-ai privi back to back, ai înțelege că este o replică destul de exactă a originalului. Și totuși, pentru publicul român care nu știa despre acest import, consider că a avut efectul așteptat – dacă nu unul revelatoriu per se, atunci unul aproape-revelatoriu în sensul că se poate face teatru realist-psihologic și altfel decât într-un mod vetust, încorsetant, 100% analitic.
A deranjat acest aspect morala elitei teatrale românești? Poate, dar se prea poate și că disconfortul specialiștilor noștri este la fel de relevant ca supărarea lui Tesman legat de situația în care se găsește de la unirea cu mult-râvnita fiică a generalului Gabler.
Despre universul scenic și spectacular în sine, scenografia realizată de Jan Pappelbaum reprezintă un hibrid între o casă de păpuși privită în secțiune (sufrageria, terasa și holul de acces între camere) și un glob de sticlă. Efectul creat în combinație cu lighting design-ul realizat de Erich Schneider şi Carsten Sander şi insertul video al lui Sébastien Dupouey, dar și cu muzica minimalistă creată de Malte Beckenbach, fără a fi grandioase, redau atmosfera nordică minimalistă, calculată, precum și interioritatea protagonistei, indicând prezența unor sentimente distructive greu de conținut fără a frânge iremediabil perfecțiunea sterilă din jur. În acest decor co-există reflecțiile, umebrele și dublurile virtuale ale celor vii – așa evoluează totul sub lupa unui microscop supradimensionat (sic!), adică o oglindă mobilă așezată în portalul scenei, unde, uneori, ne vedem propria imagine ca fiind un accident integrat în acțiune.
Hedda Gabler (Raluca Aprodu) apare drept femeia-trofeu, mult râvnită de toți pretendenții și câștigată, în urma unui compromis meschin, de blajinul și bietul Jorgen Tesman (Richard Bovnoczki). În fapt, este prototipul unui copil răsfățat captiv într-un superb corp de femeie, cu o inteligență emoțională subdezvoltată în favoarea unei inteligențe native peste medie, obișnuită să get her own way și să romantizeze viața până la desfigurare. Mai poate fi asociată și cu cea mai penibilă „regină” într-un joc de șah al ipocriziei și al falsității, căreia educația oferită și gusturile rafinate i-au devenit absolut inutile. Așa că, odată trezită la realitatea banală a condiției ei actuale și odată întorsă în „casa visurilor ei”, alături de un soț care nu pare să-i ofere mai nimic în afara unor promisiuni de viitor, începe să se contamineze de frustrări și de meschinării pentru a-și pipera, cumva, existența. Ca personaj, Tesman este atât de șters și de lăsat deoparte în jocul voinței Heddei, încât orice ar aduce Richard Bovnoczki nou interpretării ar fi redundant și strident – el se menține în conturul personajului, colorându-l cu măiestrie în nuanțe de „inofensiv”, „blând” și „pămpălău”.
În casa de păpuși se perindă Mătușa Julle (Ana Ciontea), figura feminină dominantă din viața lui Tesman, o cucoană bine intenționată și cumsecade, dar paralelă cu realitatea, Thea Elvsted (Crina Semciuc), un fel de femeie care aspiră să intre în lumea bărbaților, să le devină egal, folosindu-se de abilități de impecabilă secretară, docilă și submisivă, Avocatul Brack (Marius Manole), un parșiv sub acoperire, cel mai periculos dintre prietenii cuplului Tesman și cel proaspăt reintrat în societate, genialul Eilert Lovborg (Alexandru Potocean), o figură romantică din trecutul Heddei care se risipește prin lipsa de autocontrol.
Jocul lor este întotdeauna expus, însă unor priviri oarbe și unor urechi înfundate de inner talk-ul absurd al celorlalte personaje – acest lucru desfășurându-se până în punctul în care ajungi să te întrebi „cum de nu-și dau seama ce se întâmplă chiar sub nasul lor?”. Atunci noi înșine cum nu ne dăm seama de toate urzelile social-politice care se desfășoară public în același tip de spectacol derizoriu?
„Hedda Gabler” din 2024 vorbește în continuare despre o societate cu relații umane distorsionate, în care idealurile și gesturile de grandoare sunt înghițite de superficialitate, ipocrizie și aspirații derizorii, bazate pe rațiuni financiare. Nu există nevoia imperioasă de supraviețuire, deși sunt multe mize depuse pe masă, ci o nevoie de înfrângere a orgoliilor și ego-urilor prin acte criminale, de la viol, la instigare la crimă și sinucidere. În mod macabru, dar nu șocant, acești oameni vor ajunge întotdeauna în punctul în care strategiile lor vor eșua într-un „ridicol și banal”.
Dacă ai nevoie de un reality check, este unul din cele mai potrivite spectacole pentru tine, deoarece nu numai că îți sublinază propriile meschinării (chiar dacă nu se ridică la nivelul dramei din poveste), cât le amplifică, dureros, pe ale lumii întregi, având și o doză de umor.
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.