Tema UrbanEye 2025 (30 octombrie – 9 noiembrie) explorează „golul” ca metaforă a absenței, pierderii și a potențialului de reconstrucție, un concept care capătă o semnificație și mai profundă în acest an, când marcăm zece ani de la incendiul Colectiv – un eveniment care a lăsat un gol adânc în conștiința publică.
Selecția de filme include povești care pornesc de la ce rămâne în urma unui hazard sau pierderi – de la cum se transformă orașele afectate de cutremure sau uragane, la distrugerea patrimoniului cultural – și explorează moduri în care oamenii caută soluții pentru a reconstrui spațiile fizice și emoționale. Filme precum Flowers of Ukraine, When a City Falls, When a City Rises, The Lions by the River Tigris, No Other Land, Forever sau Beyond the Life of Forms oferă fiecare o reflecție asupra legăturii cu acasă, asupra pierderii unor spații afective sau a modului în care păstrăm vie amintirea celor dispăruți.
Ediția cuprinde și trei proiecții cu filme de arhivă din România anilor 1940-1990, dedicate felului în care orașele răspund pericolului și practicilor de reconstrucție, ateliere de prim-ajutor pentru adulți și copii, dezbateri despre oraș și urbanism, expoziții memoriale, spectacole de teatru. Mai multe despre UrbanEye.12, festivalul de film documentar dedicat arhitecturii și comunităților, în interviul de mai jos cu Monica Sebestyen, co-fondatoarea festivalului.
*
Tema ediției de anul acesta, golul, vorbește despre absență, dar și despre potențial. E totodată și ediție care marchează zece ani ani de la incendiul din Colectiv. Cum se integrează această comemorare în tema „golului”?
Ideea de a face o ediție care comemorează Colectiv a apărut firesc, din dorința de a marca cei zece ani care au trecut. Ne-am gândit la cum să abordăm acest subiect, fiind unul sensibil atât pentru noi, cât și pentru public. Doi dintre colegii și fondatorii UrbanEye, Cătălina și Mihai, și-au pierdut viața în incendiul de-atunci.
Am pornit de la ideea de „gol” – o noțiune care s-a legat natural de pierdere, dar și de continuitate. Este un concept care, de altfel, se regăsește și în teza de doctorat a Cătălinei, dedicată reflecției asupra „golului urban” și a felului în care absențele din spațiul orașului pot genera sens și memorie.
Ne-am întrebat ce înseamnă acest „gol” în contexte personale, colective sau urbane. Am vrut să păstrăm și o perspectivă pozitivă, legată de reziliență și reconstrucție: cum oamenii, după o pierdere, găsesc moduri de a merge mai departe. Așa am ajuns la o perspectivă care să răspundă, prin poveștile de pe ecran, la felul în care comunități încearcă să reconstruiască sau redefinesc viața după astfel de evenimente nefericite care lasă urme adânci în țesutul unui oraș.
Multe dintre filmele din program pornesc, într-adevăr, de la evenimente puternice, ca hazarde naturale sau umane, și explorează exemple de reziliență. Spune-mi mai multe despre cum le-ați ales și ce gânduri v-ați dori să lase publicului?
Selecția filmelor urmărește tocmai aceste povești despre continuitate. Am ales producții în care personajele, pe cont propriu sau în grup, caută soluții și reușesc, în ciuda traumelor, să-și integreze experiențele în viața personală și în cea comunitară. Reconstrucția fizică se împletește cu cea emoțională și cu memoria locului.
Sunt filme care abordează teme variate – de la războaie și hazarde naturale, la distrugerea unor spații cu valoare istorică sau afectivă. Flowers of Ukraine, de pildă, urmărește o femeie care devine un simbol al rezistenței, o luptătoare solitară pentru spațiul ei și pentru libertate. Alte filme, precum When a City Falls și When a City Rises, vorbesc despre pierderea patrimoniului și reconstrucție. Ambele urmăresc orașul Christchurch din Noua Zeelandă – primul surprinde momentul cutremurului, iar cel de-al doilea, făcut de același regizor aproape zece ani mai târziu, revine acolo pentru a vedea cum s-a refăcut orașul între timp. În Lowland Kids, de exemplu, vedem cum doi adolescenți refuză să-și părăsească insula din Louisiana, deși aceasta dispare treptat sub ape – filmul devenind o reflecție emoționantă despre ce înseamnă acasă, dar și despre pierdere și migrația climatică.
Dar cum se leagă aceste filme între ele? Există un fir roșu în felul în care oamenii și comunitățile reacționează la pierdere sau distrugere?
Am vrut ca filmele să fie diferite ca subiect și context, dar unite printr-un fir roșu comun: tema rezilienței se regăsește constant. Sunt povești care vorbesc, într-un fel, despre memorie și despre legătura cu locul de origine, cu acasă.
Un film foarte puternic din selecție este No Other Land, care vorbește despre un context politic extrem de actual și aduce în prim-plan inclusiv rolul arhitecturii și al planificării teritoriale în dinamica puterii. Modul în care sunt amplasate localitățile, cum se construiesc sau se demolează școli, locuințe – toate au o componentă politică. Arhitectura nu e niciodată neutră. Vedem cum, în anumite situații, poate deveni chiar un instrument al opresiunii, dar și al rezistenței.
Aceeași temă a rezistenței se regăsește și în The Lions by the River Tigris, povestea unui om care își păstrează rămășițele casei distruse, o poartă cu doi lei sculptați, refuzând să o vândă, cu speranța că într-o zi o va reconstrui. E o metaforă pentru legătura profundă dintre oameni și spațiile lor, care capătă și mai multă forță atunci când e amenințată sau pierdută. Ne bucurăm că o să-l avem pe regizor la proiecție, o ocazie specială să discutăm direct cu el despre procesul creativ și mesajul din spatele filmului.
Ai vorbit despre memorie, cum simți că se leagă de tema ediției?
Nu mi-am dat seama imediat și nici nu am gândit-o în această direcție, dar ediția are și o componentă memorială. Tema memoriei este, de altfel, și subiectul tezei mele de doctorat – iar aici, ea se leagă și de ideea de identitate: ceea ce alegem să ne amintim sau să uităm ne definește. Am ales aceste filme pentru că explorează modul în care memoria se materializează în spații concrete, cum ar fi cimitirele sau monumentele memoriale, și cum reflectă relația noastră cu trecutul și cu cei dispăruți.
În aceeași direcție, au apărut în selecția noastră și filmele Beyond the Life of Forms și Forever, care explorează spațiile memoriale din Italia și Franța. Forever e un film la care țin foarte mult. Realizat acum două decenii, rămâne actual prin felul în care vorbește despre relația noastră cu cei dispăruți, apropiați sau necunoscuți. Ce îi face pe oameni să revină mereu în același loc, să lase o floare, o fotografie, un semn al trecerii lor? Cum se transformă un cimitir ca Père Lachaise din Paris într-un loc plin de viață? Și cât din noi se regăsește, de fapt, în memoria celor pe care venim să-i comemorăm?
Cred că și de aceea e important să ne amintim de Colectiv, nu doar ca eveniment care ne-a marcat, dar ca proces de reflecție asupra acelui moment și a lucrurilor petrecute de atunciNoi am vrut să marcăm acest moment nu doar prin proiecții de film, ci și prin activități complementare: ateliere de prim ajutor, expoziții, instalații și discuții. Pe de o parte, comemorăm incidentul prin proiecția colectiv și spectacolul de teatru 153 de secunde și ne amintim de Cătălina și Mihai prin gesturi simbolice și prin prezentarea muncii lor. Încercăm să continuăm temele și direcțiile pe care ei le-au inițiat.
Care era motivația voastre cu care ați început UrbanEye, acum 12 ani, și cum crezi că s-a schimbat între timp?
Eu, Irina, Cătălina și Mihai am fost colegi încă din liceu, iar apoi și la facultate. Mihai a studiat urbanismul, Cătălina arhitectura, și am rămas apropiați până la final. Ideea proiectului a pornit de la noi, din dorința de a combina pasiunea pentru arhitectură cu cea pentru cinema. Cătălina văzuse inițiative similare în Barcelona, eu în Paris și a coincis și cu perioada când începeam să mă ocup de Cinema ARTA (din Cluj).
Ne-am dat seama că filmele pot fi un mod accesibil de a vorbi despre teme care altfel rămân izolate în mediul academic – despre oraș, locuire și felul în care arhitectura influențează calitatea vieții.
De la început, ne-am dorit ca UrbanEye să deschidă o conversație despre arhitectură pentru toată lumea. Și asta a rămas scopul nostru până azi. Poate că tema de anul acesta este mai concentrată și are o încărcătură emoțională mai mare, dar sperăm să transmită aceeași idee: arhitectura este, de fapt, despre oameni – despre cum trăiesc, cum își amintesc și cum reușesc să construiască.
Programul festivalului îl găsiți aici. Bilete aici.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
