După ce aduce pe scena CNDB un spectacol care face compilația coregrafică a opt sute de mișcări preluate din cele mai virale videoclipuri găsite pe Youtube, Moritz Ostruschnjak povestește cum lucrează exclusiv cu materiale „furate” și ideea de neoriginal, în TANZANWEISUNGEN (It won’t be like this forever).
Incluzând orice de la dansul tradițional bavarez, la grand jeté sau chiar acele gestici familiare exclusiv jucătorilor de Fortnite, Moritz Ostruschnjak închide Iridescent cu un solo performance al interpretului Daniel Conant, prin care reușește să găsească o punte de legătură între dans, meme-uri neînvechite, The Sound of Silence, treizeci și cinci de minute legate de sărituri și artă no-name. În continuare, am stat de vorbă cu coregraful spectacolului despre cum se reflectă copy & paste-ul specific uncreative dancing, dar și alăturarea mai multor stiluri de dans ca tehnică coregrafică în TANZANWEISUNGEN.
Pe lângă spectacolul TANZANWEISUNGEN, ai susținut în cadrul Iridescent și un workshop de uncreative dancing. Cum ai început să lucrezi cu copy & paste în coregrafiile tale?
A început dintr-o anumită presiune personală ca fiecare performance să însemne ceva nou. Când ai pretenția de la tine la originalitate, dar realizezi că totul a fost deja făcut, devine un blocaj. Am petrecut niște timp cu mine, gândindu-mă cum aș putea ajunge la acea fizicalitate care să fie recunoscută ca specifică spectacolelor mele. Așa am ajuns să mă gândesc că, în loc să lucrez cu un singur limbaj fizic, aș putea lucra cu toate (sau cu câte ceva din fiecare) – impulsul a venit mână în mână cu interesul meu pentru tot ce înseamnă cultura online, pop culture, meme culture.
Mi s-a părut potrivit pentru timpul în care trăim să integrez cumva tot acest folk art nesemnat, această strategie a colajului de elemente furate de pe internet, scoase din contextul lor inițial și reformulate. Astăzi, toată lumea are cel puțin aptitudinile de bază de editare video sau are aplicații la îndemână concepute special ca să livreze astfel de conținut, fără să conteze ce telefon folosești sau ce aparatură ai. Dar mi se tot întâmpla să mă opresc pe un videoclip sau un meme oarecare și mă gândesc „asta, de fapt, e foarte creativ”. Am ajuns într-un punct în care cineva poate filma trei mișcări de dans în fața Turnului Eiffel și să se viralizeze atât de tare, încât oamenii să preia mai departe aceleași trei mișcări, în fiecare dintre țările lor.
În Q&A-ul de după performance, ai povestit că te interesează să pui în valoare ceva al interpretului. E un altfel de a gândi o lucrare colaborativă, similar folk art?
La început, am încercat să mă includ în spectacolele mele, dar se văd altfel din interior – așa că am încetat să-mi doresc să fac parte din ele. Dar am găsit acest limbaj prin care să mă exprim care transpare în toate lucrările pe care le fac, deși caut ca mișcările să aparțină, într-o anumită măsură, interpretului. Este important pentru mine să pornesc de la niște aptitudini specifice acestuia și să le duc la un alt nivel. Daniel este un interpret foarte talentat, dar e și extrem de bun, din punct de vedere tehnic, al ritmului, al rezistenței fizice. Mi-am propus să reușesc prin TANZANWEISUNGEN să-l aduc la epuizare. La început, ceea ce face pare o joacă, pare ușor. Spre final, are deja hainele ude de transpirație și se vede din expresiile lui că nu mai poate. Atunci îl vezi cel mai bine, când începe să se chinuie să nu renunțe. Spectacolul se încheie cu o săritură de balet – după treizeci și cinci de minute de sărit fără pauză, trebuie să faci o săritură și mai mare.
Pentru colajul de mișcări, l-am rugat pe Daniel să facă un playlist cu acele videoclipuri, în circulație pe internet, care i-au atras lui atenția. Am construit coregrafia din opt sute de astfel de materiale, luând câte trei secunde din fiecare pe care le-am compilat ulterior. Am pornit de la doisprezece, gândindu-mă că trei secunde, a câte doisprezece video-uri înseamnă un minut de coregrafie. Totuși, spectacolul ăsta a fost un accident, complet neplanificat. Eram în pandemie și Daniel m-a sunat: „Știi ce? M-am plictisit. Crezi că aș putea veni în Munich, să încercăm să lucrăm la ceva?”. A fost amuzant tocmai pentru că deja începusem, mai puțin structurat, să mă gândesc la acest concept. După trei zile de când s-a urcat Daniel în trenul Berlin-Munich, am fost contactat de opera bavareză de stat: „Vrei să faci un spectacol?”. Am avut zece zile și o platformă ca să punem în scenă proiectul. A fost ceva ce s-a întâmplat de la sine, dar am ajuns să îl plimbăm prin toată Europa, aproape ca pe ceva intenționat.
Totuși, propunerea asta nu e doar despre mine și felul în care lucrez sau despre Daniel, în măsura în care am lucrat cu mișcările „furate” de el. Cred că vorbește și despre ce înseamnă viața trăită în mare parte sub influența culturii online, cum aceste device-uri de care ne-am atașat ne influențează simțurile sau percepția asupra realității – dar mai ales, cum poate că, deși nu recunoaștem un clip viral doar după trei secunde, reluate fără sunet, știm cel puțin că ne sunt familiare, că le-am mai văzut înainte. Așa trece ideea din personal, într-un discurs general valabil.
Cum ai ales pancartele integrate în spectacol? Tot în cadrul Q&A-ului povesteai că au fost citite diferit, în funcție de subiectele de interes ale publicului, din momentul reprezentației. Cât de mult din asta a fost căutat?
Indiferent ce se întâmplă, publicul citește arta diferit odată cu trecerea timpului și a lucrurilor întâmplate. Știam că o să se întâmple asta, dar le-am ales (pentru că și ele sunt furate de pe internet, la fel ca toate elementele din spectacol) astfel încât să fie citite în actualitatea contextului trăit. Voiam să îndrepte un deget către evenimentele sociale, politice, culturale prin care trecem, fără să le numească neapărat. Ca mesajul lor să fie unul general, global. Prima pancartă spune „NEWS. It won’t be like this forever” și a fost făcută tot în perioada pandemiei, când știrile fabricate prindeau amploare zilnic, când vocile a diverse figuri politice de extremă-dreapta, anti-democratice răsunau tot mai tare. Vorbește despre asta, dar textul poate fi citit în orice context de criză socială. Altceva ce mi-a plăcut a fost că nu fac afirmații din categoria asta e greșit, asta e corect.
Ce-a de a doua are un mesaj similar, „NEWS: After a while, you will stop thinking about it”. Este atât de generală încât nu spune nimic concret, dar în același timp, te poți gândi la orice. Protestăm pentru atât de multe lucruri, cel puțin până când următoarea criză de interes bate la ușă și ajungem să uităm complet de războiul din Ucraina sau de oricare era miza inițială. A treia este „NEWS: I went out for a bit and then I came back”, care e mai mult o glumă, tocmai pentru că apar în spectacol, ținând pancarta, la început. Apoi ies și mă întorc cu o alta. E felul meu de a spune că nu totul trebuie să se raporteze la subiecte grele.
Exceptând cele două scurte fragmente muzicale, cum ai luat alegerea de a elimina coloana sonoră?
Atunci când mișcările sunt frânturi din videoclipuri populare, nu e neapărat ca și cum poți face și un colaj sonor din ele. Dar nici nu mi-am dorit să compunem o coloană sonoră, dintr-un raționament foarte simplu. Odată pentru coerența conceptuală, pentru faptul că totul este furat, dar și pentru că îmi doream ca sunetul să fie produs de corpul interpretului. Îmi doream ca audiența să audă fiecare dintre cele treizeci și cinci de minute de sărituri. Să devină ritmurile spectacolului, alături de respirațiile lui tot mai greoaie, de oboseala care intervine. Probabil tocmai pentru că a fost produs într-o perioadă în care ne deconectasem unii de alții, în care nu ne mai auzeam la fel de ușor în afara ecranelor.
Cât despre muzica folosită, o văd ca incluzând niște referințe istorice. Toată lumea știe The Sound of Silence, care intră după primele cincisprezece minute. Am vrut să fac apel la asocierea implicită cu protestul contra-cultural și să folosesc asta ca paralelă cu momentul acum. Așa îmi place să includ muzica în spectacolele mele și în general folosesc piese iconice, cu o istorie de care nu poți să le desparți. Din nou, chiar dacă nu te-ai pus niciodată să asculți o astfel de piesă cap-coadă, o știi. Ai mai auzit-o la un moment dat – la cineva, la radio –, ai de ce să te agăți. Încercăm constant să deturnăm așteptările publicului, dar ca să existe așteptări, e nevoie să îi dăm și acest ceva de care să se agațe. Cultura pop ajută la asta, o muzică electronică experimentală, compusă de mine sau nu, n-ar fi avut același efect.
Celălalt fragment muzical pe care îl folosesc este D.A.F – Der Musollini. E catchy, dar este și subversivă. Sunt niște instrucțiuni de dans care îi pune alături pe Musollini, pe Hitler și pe Iisus. Mai întâi auzi numele a doi dictatori și ai impresia că înțelegi ce se întâmplă, până intră al treilea vers și te întrebi „ce legătură are Iisus cu Hitler și Musollini?”. Îți pune mintea la contribuție și cred că asta e o alegere inspirată în materie de songwriting. Și nici nu mi-am dorit un spectacol care să replice o fantezie utopică și suntem bombardați de extrem de mult conținut pe care îl putem găsi foarte ofensiv. Este atât de mult conținut în online cu care nu sunt de acord, dar face parte din aceeași realitate în care trăim. Nu vreau să mă prefac că nu există, prefer să lucrez cu el. Ceva ușor inconfortabil solicită awareness.
Momentul de text din cadrul performance-ului („step, kick, kick, touch…”), instrucțiunile dansului lui anterior, este tot un extras?
Este un extras din musicalul A Chorus Line (1985), m-a atras foarte mult sugestia pe care o face, „Let’s do it again, in front of the mirror”, că ar putea lua toate aceste mișcări de la capăt. Pentru că în anumite momente ale spectacolului, oricât de solicitant ar fi, cu siguranță îl simți capabil să-l reia cu totul. Am considerat că se potrivește perfect, prin faptul că repetă exact mișcările pe care le face în prima parte. Te gândești: „sper că nu o să facă asta” și face mai mult, se suprasolicită, chiar dacă reia începutul.
Reprezentația TANZANWEISUNGEN a avut loc pe 28 noiembrie 2023, ca parte din selecția Festivalului de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului Iridescent, organizat de Centrul Național al Dansului București (CNDB).
Credite foto: Wilfried Hösel, Franz Kimmel
