În anul 2001 nici nu știam bine pe ce lume sunt. (Nu că acum m-aș simți mult mai edificat, n-am ce zice.) În acea stare plutitoare, zbârnâind de potențial și de curiozitate, am dat peste albumul „Morning View” al trupei Incubus, un disc care a surprins atât de bine zeitgeist-ul acela adolescentin, încât timp de douăzeci de ani a funcționat pentru mine ca un soi de mașină a timpului pentru stări de spirit și paliere de dezvoltare emoțională.
Dacă vreau să-mi amintesc cum se simțea să dai din cap pe Korn în era „Freak on a leash” fără să mă apuce angstul – Incubus. Dacă vreau să-mi limpezesc mințile după o ceartă, să-mi sublimez vreo frustrare – Incubus. Am nevoie de un weekend în care să nu mă simt „boomer” dacă îmi place muzica „dintre milenii”, pentru că asta e a naibii de bună chiar dacă scoți la ea arsenalul analitic? Incubus. Sau mai exact, „Morning View”. Așa că nu mică mi-a fost mirarea să dau într-o dimineață peste un interviu cu Brandon Boyd (vocalistul trupei) care vorbea despre reînregistrarea acestui album fulminant, 23 de ani mai târziu, de unde și rebrandingul subtil – „Morning View XXIII”. L-am ascultat pe nerăsuflate de vreo cinci ori, apoi am ascultat varianta originală de câteva ori, iar apoi m-am pus pe scris.
Pentru cei dintre voi care erau sclipiri șugubețe în ochii părinților atunci când Incubus erau în vârful topurilor, ce a fost mereu foarte mișto la trupa asta este modul în care au luat ce le-a plăcut de peste tot și au reușit să combine toate influențele cu atât degajament și totodată cu atât de multă abilitate. Un pic de indie rock, o felie de nu-metal, niște funk, un praf de folk, câteva oase cu măduvă de grunge și tot ce le-a mai trecut prin urechi și pe sub degete, toate și-au găsit locul unele lângă celelalte în muzica lor, fără a deveni „șaorma cu de toate” ci mai degrabă un soi de tocană din aia la ceaun, care nu e nici goulaș, nici curry, nici gumbo. E ce-ai avut prin cămară, dar îi merge vestea printre prieteni, de o pomenesc și ani mai târziu. Cumva s-au echilibrat ele pe-acolo, a ieșit o alchimie, poțiunea magică a lui Asterix, mirodenia din Dune, ceva s-a urnit undeva în profunzimi și lucrurile au căzut așa cum trebuie. E greu să-ți iasă de două ori așa ceva, dar dacă abordezi ceaunul cu aceeași dezinvoltură și spirit optimist și experimental, îți iese ceva bun cam de fiecare dată. Așa și cu Incubus. Pentru mine, tocana legendară a fost și este „Morning View” și tare m-am temut că au căzut într-o capcană încercând s-o reîncălzească.
Dar nu. Deloc. De fapt, le-a ieșit ceva realmente remarcabil. Le-a ieșit un adevărat subiect de conversație și cu cât stau mai mult să mă gândesc, cu atât sunt mai impresionat, atât de calitatea acestei reînregistrări, cât și de afirmația pe care o enunță Incubus odată cu acest album: „calea noastră a fost și este bună – nu știm exact ce facem, dar știm exact ce facem, gura și mai ia o porție!” Adică, s-au schimbat multe în ultimii 23 de ani, atât cu lumea în general cât și cu membrii trupei. De exemplu, Brandon povestea în interviul pe care l-am citit că atunci când înregistrase pentru prima oară „Morning View”, avea o deviație de sept destul de serioasă și nu putea respira decât printr-o nară. De-atunci, s-a operat și a trebuit să reînvețe cum să cânte. Ca să nu mai vorbim despre faptul că atunci când a scris aceste versuri, el avea 25 de ani – a trecut literalmente o viață între original și reînregistrare. Dirk Lance, basistul cu care au înregistrat albumul, a plecat din trupă prin 2003 și a fost înlocuit de Ben Kenney, care a plecat și el în 2023, iar acum o au pe Nicole Row. Și cu toate acestea, prin toate acestea, în pofida tuturor acestora, muzica își menține prospețimea, versurile continuă să surprindă prin poezie și onestitate, iar Incubus găsesc noi nuanțe, noi jocuri de lumini și de sunet, noi bucăți de „ear candy” cu care să te ademenească și să te surprindă. Ce să-ți poți dori mai mult de la o trupă decât această calitate de a fi egali cu sine?
Vocea lui Brandon este mai deschisă, mai aerisită, mai nazală, păstrându-și totodată calitatea elastică, tensionată. Diferența se simte instantaneu și te-ai gândi că ar fi enervant, dar versurile se înțeleg mai bine, alegerile de frazare sunt mai limpezi și mai controlate, se simte o maturitate față de care n-am cum să nu simt afecțiune. Influența lui Mike Patton (Faith No More, Mr. Bungle, nenumărate alte proiecte) iese clar la iveală, dar este un ecou plăcut, luminos, asumat și integrat. Puține lucruri sunt mai faine decât clipa aceea în care te așteptai să te enervezi și în schimb îți vine să zâmbești din toată inima. Și surprizele plăcute nu se opresc! Nicole Row este pur și simplu minunată la bass, ceea ce nu e puțin lucru în Incubus, unde acest instrument a jucat mereu un rol foarte important, cu linii alambicate, încordate, creative, de o vitalitate aparte. Ea cântă cu prospețime subtilă dar limpede, atât când vine vorba de ton, cât și în articulare; este mai jucăușă, face totul să pară atât de ușor și de relaxat, iar asta îi stă minunat unui bassist. În plus, Nicole aduce un element din categoria aceea de condimente despre care, odată ce le-ai descoperit, nu mai este cale de întoarcere (da, n-am muls încă pe deplin comparația cu tocana la ceaun, dacă plecați de-aici fără să vă fie foame sau măcar poftă, nu mi-am făcut treaba) – vocea feminină care să-l dubleze pe Brandon. Texturile create de împletirea vocilor lor creează efecte cărora efectiv le simt lipsa când ascult înregistrarea originală a albumului, indiferent cât de dragă mi-e în continuare. Aș putea scrie mult despre tobe, chitări, tonuri și câte și mai câte, dar cel mai la obiect este să spun că sunt multe detalii lucrate cu atenție în sound-ul trupei, care dau o nouă dimensiune albumului, fără a infantiliza varianta originală. Se mai taie secunde de ici, se mai adaugă texturi acolo, dar niciodată cu dispreț, lene sau neatenție. Iar pentru cei care nu cunosc și nici nu vor să cunoască varianta din 2001, nu-i nimic, „Morning View XXIII” este pur și simplu delicios și așa. Nu m-aș mira să facă valuri mai mari între cei care n-au mai auzit de Incubus decât între fanii vechi.
Bucuria pe care mi-a adus-o acest album de-a lungul timpului este neprețuită, dar faptul că primește o nouă viață după 23 de ani mă face să mă gândesc – ce-ar fi dacă Red Hot Chili Peppers ar reînregistra „Californication” acum? Dar Placebo cu „Black Market Music”? Sau Muse cu „Origin of Symmetry? Este reușita celor de la Incubus ceva ce le putea ieși doar lor? Sincer, cred că da. Și nu cred că ar fi bine ca muzica să oglindească industria filmului; mai probabil iese „rebut” decât „reboot”. Dar cu atât mai mult cred că merită atenție „Morning View XXIII” – într-un peisaj cultural mainstream destul de sleit, Incubus recreează un festin în aer liber, în jurul focului, pe plajă, cu stele, valuri, parfum de fum și tărie. Pentru unii, e ca pe vremuri dar acum. Pentru alții, e doar acum. Oricum ar fi, e bine.
Foto deschidere articol: Shawn Hanna
