Plecați într-o Americă deconectată de insuficiențele materiale ale regimului ceaușist și întorși în țară cu accent la românisme, Mrs. Buică tratează din neserios, în serios, o familie în care fiecare altă femeie reprezintă un pericol de infidelitate, întâlnirile cu rudele se țin în fața blocului și finalul unei căsnicii înseamnă cimentarea propriu-zisă a geamurilor de la apartament.
După colectarea a peste o sută de ore de brut, filmate pe parcursul a douăzeci și patru de ani – și lansate mai degrabă din nevoia lui Eugene Buică de a aduna niște dovezi concludente împotriva micilor minciuni de familie („Mi se spusese de atâtea ori că îmi închipui toate lucrurile din familie, încât am vrut să am o probă oarecare, care să-mi valideze realitatea”) –, seria răsfirată de home-movies se maturizează, odată cu autorul ei, de la scandaluri parafrazate drept glume, la regretul unui copil de a nu-și fi iertat părinții înainte de a ajunge pe patul de moarte. Inițial un provocator asumat, aflat în spatele camerei de filmat, pentru reluarea celor mai picante intimități din dormitorul familiei, abia un deceniu mai târziu, Eugene face pasul în spate care îi permite să se întrebe de ce?, într-un montaj care alătură testimonialele incompatibile ale părinților și printr-o primă oară în care albume de familie sunt parcurse fără duble intenții.
Însăși în alegerea de a se autocataloga drept un „documentar impertinent”, unul în care spălatul rufelor se întâmplă fără jenă de public și în care camera este tratată ca un aliat invizibil în partajarea vinei, Mrs. Buică își recunoaște preventiv propriul eșec de a-și citi părinții într-o altfel de cheie decât cea a unui focar traumatic – ceea ce se întâmplă pentru primii doisprezece ani de brut. Însă în ciuda așteptărilor comune pentru home-movies („tinde să fie o cronică de fragmente temporale care există mai curând ca un marker al experienței și are prea puțin de-a face cu cauzalitatea”, Vivian Sobchack), ceea ce începe ca o simplă compilație voyeuristică, puțin obraznică, de probleme conjugale își descoperă ulterior mizele în nevoia târzie a lui Eugene Buică de a-și condamna mai puțin părinții și de a-i cunoaște mai mult.
Pe alocuri, Mrs. Buică împrumută chiar ceva din atitudinile de reality TV, nu doar prin instinctul doamnei Buică de a deveni chiar un performer al propriei drame, aceea de a fi întotdeauna mama la copii și niciodată ispita (sau „pofta inimii”), cât și printr-un ping-pong constant pentru convingerea „spectatorului de acasă” de propriul adevăr. Ajunși înapoi în apartamentul pe care l-au părăsit pentru visul american, doamna Buică evocă, cu lux de amănunte, aventura încă neconfirmată a soțului ei cu Vecina – bazată pe detaliile netrecute cu vederea de o femeie care s-a prins. Când Eugene sparge narativa infidelității pentru a lansa discuția despre un tratament pentru cancerul de care suferă tatăl lui, femeia „taie fața” camerei pentru a reaminti privitorului nu doar că viciul ăsta (femeia) îl ține în viață, cât și că „o să se ducă din groapă, la vecina”, cu o insistență care amintește de același gen de lacrimă-pentru-lacrimă care strânge cifrele în numărătoarea de voturi a celor „de acasă”. Mai mult, întreruptă de soțul infidel, își recâștigă cuvântul spunându-i să stea puțin, că dă un interviu.
Altfel decât prin cancanuri și neluare în serios, documentarul survolează efectele în timp ale migrației asupra cuplului, de la repetarea aceleași fraze, în ambele limbi, la traduceri mot à mot din engleză nesesizate în propriul limbaj („i-ai plătit foarte puțină atenție”) sau reîntoarcerea cu picioarele pe pământ prin abandonarea planurilor de îmbogățire – trecerea de la ospătar, la patron de restaurant(e) –, realizând că s-ar fi îmbolnăvit la riscuri sau cheltuieli mai grele. Tot în fundalul arătatului cu degetul, Mrs. Buică vorbește cu anvergură despre multe dintre mentalitățile considerate astăzi problematice, dar care rămân o normă generațională, independentă de familia Buică – femeia ideală ca femeie supusă, amintirile ceaușist-admirative („Fără el, Bucureștiul n-ar fi avut metrou” sau Palatul lui Ceaușescu arătând ca Versailles), flerul de femeie ușoară care garantează un bărbat sau chiar violența „moderată”, social acceptată ca parte dintr-o căsnicie. Ele transpar în discurs, deopotrivă în justificări și în aplaudări de sine – tatăl lui Eugene argumentează înșelatul ca rezultat al unui „mediu infectat” –, cu naturalețea specifică omului prea bătrân pentru a mai fi schimbat.
Fără să excludă vizionarea ceva mai pe cacealma pentru care ai consuma Insula Iubirii, una care intră pe nesimțite în fiecare călcat strâmb din familia Buică, Mrs. Buică reconfigurează home-movie-urile inițiale într-o dovadă a performativității intrinseci, a demonstrațiilor de nevulnerabilitate și a nevoii de compensare a suferințelor în orice mici aprobări. Pe măsură ce-și însușește funcția de documentar în favoarea celei de acuză, filmul completează portretul unei femei în primă aparență isterică, „compromisă în mahala”, într-una care trăiește de dragul de a fi mamă, cu toate că pare să citească mamă ca altfel decât singură, și care moare (sau refuză ca măcar să-și înceapă tratamentul) din absența nepoților.
Din 8 decembrie, în cinematografe.
2 Comentariu