Anul acesta s-a desfășurat la București a 7-a ediție a Festivalului Hoinar, un festival care propune o abordare inovatoare a muzicii clasice, ocolind etichetele rigide și natura sa abstractă care o fac mai puțin accesibilă publicului decât alte forme de artă, precum teatrul sau cinematografia.
Organizatorii au propus publicului 4 spectacole-incursiune, menite să ofere publicului o experiență multisenzorială dar și să nască un dialog autentic despre artă, muzică clasică și felul în care ne raportăm azi la ele. Tocmai pentru că abordarea lor asupra muzicii clasice și a artei ne-a plăcut și ni s-a părut „jucăușă”, le-am propus și noi un „altfel” de interviu, unul în care să schimbăm roluri și perspective. Ce a ieșit? Să zicem… un „ping-pong” de dialog muzical. Noi am pus prima întrebare, apoi l-am provocat pe Directorul Artistic al festivalului, pianistul Florian Mitrea, ca după ce răspunde, să adreseze el următoarea întrebare colegei sale, pianista Daria Tudor și coordonaroarea festivalului. Iar de aici… ping-pong de întrebări și răspunsuri despre muzică, emoție și importanța dansului dintre cele două.
Dacă ar fi să oferi tu o definiție a muzicii clasice, care ar fi aceea?
Florian Mitrea: Muzica clasică este trascendență, este vibrația ce se întâmplă dincolo de sunete. Sunetele sunt doar momeala. Când treci peste ele, doar atunci ajungi la muzică. Acolo nu mai contează câtă teorie a muzicii știi, câtă istorie a artelor cunoști… Ești doar tu, cu minte, trup și suflet, toate conectate într-un flux sonor deopotrivă firesc și intens.
Cum ai încuraja un tânăr din Generația Z să asculte muzică clasică?
Daria Tudor: Muzica clasică nu e Bau Bau-ul genurilor muzicale. Sau nu ar trebuie să fie. Nu mușcă, nu sperie, nu face abuzuri și nu jignește niciodată. De asemenea, muzica clasică nu vine pe tocuri, în rochie de seară, cu un pahar de prosecco la o discuție în foyer. Nu acolo e muzica. Ea e cuminte și nu va da niciodată buzna în sufletele oamenilor. De un lucru însă are nevoie ca să se facă înțeleasă: răbdare. Răbdarea de a transforma informațiile primite doar pe canal auditiv în ceva puțin mai concret. Disponibilitatea emoțională este unicul traducător valid al acestei muzici.
În ceea ce privește Generația Z, răbdarea și disponibilitatea emoțională sunt două problematici de amploare pentru tinerii zilelor noastre. Muzica clasică este capabilă și ea de a contrabalansa viteza, neliniștea, distanțarea de sine. Pentru mine, cel mai bun mod de comunicare cu tinerii a fost în discuții personale. Simt că acești copii au nevoie de ele și, în aceste contexte, am reușit mereu să le captez atenția, să îi fac curioși, să îi atrag către muzica clasică.
Activând în acest domeniu, ai fost vreodată etichetat ca „elitist”? Dacă da, de ce crezi că se întâmpla asta?
F.M.: Sigur că da. Cred că se întâmplă asta oricărui muzician de muzică clasică. Ducem din păcate o cruce de care nu suntem vinovați. Este vina unei tradiții care s-a înregimentat în jurul muzicii clasice – acela că e gen „greu”, că e complicat de priceput, că se ascultă numai în anumiți parametrii impuși de un anumit protocol și așa mai departe. Această „tradiție” a fost ajutată semnificativ de o șubrezire a educației. Dacă în vremea lui Bach și Mozart, a cânta la un instrument și a cunoaște elemente de bază ale teoriei muzicii erau considerate părți esențiale din educația oricui, astăzi educația muzicală s-a degradat la nivel mondial, fiind prima care suferă reduceri de resurse când se pune problema economizării educației.
Mai suferim și de un curent relativ nou, acela al muzicienilor care aleg să facă spectacole de cross-over, un soi de muzică quasi-clasică, dar de substanță foarte subțire, acompaniată de un design de scenă de cele mai multe ori realizat în tușe foarte groase, dar care de fapt nu caută să facă educație. Ei sunt mulțumiți cu ceea ce prezintă oamenilor, nu caută să-i reîndrepte către marea muzică.
Astfel că dacă ești genul de muzician care se așează la pian și cântă simplu, fără un light-show în spate, fără o campanie de hashtaguri și doar inviți lumea să asculte, ești automat numit elitist. Ceea este foarte dureros este că mi-aș dori un megafon să spun că, ascultată cu atenție, cu sufletul activ, o simfonie de Beethoven este la fel de cathartică (sau, îndrăznesc să spun, mult mai cathartică) precum oricare aceste concerte imersive care umplu Sala Palatului. Eu plâng la modulația absolut extatică la Do major din finalul Simfoniei Destinului. Asta nu pentru că știu că modulează la Do major! Asta m-a interesat ulterior, pentru că mi-am făcut din ea o meserie. Plâng pentru că mă atinge. I-am dat răgaz să o facă ea, simplu, fără regie, fără scenariu dinainte stabilit. Am lăsat destul loc în sufletul meu ca să lucreze în mine.
De asta vin și mai spun o dată – nu veni la un concert de muzică clasică. Nu veni să înveți despre modulație. Nu asta contează. Asta e treaba noastră, a meșteșugarilor muzicii. Tu vino să simți, dar am nevoie să-ți lași ecranul telefonului jos pentru câteva minute bune. Lasă-l, nu te grăbi să iei un instantaneu și să ți-l pui la story. Lasă-l și lasă-l pe Beethoven să te cuprindă și-ți va face mult bine.
De ce avem nevoie de muzică? Clasică sau de orice alt fel?
D.T.: Ca oricare dintre arte, muzica comunică. Nu mă voi arunca acum în explicația amplă a faptului că arta nu a dispărut în ciuda acestui înspăimântător progres tehnologic. Simplu fapt că încă există, continuă să fie creată, iar oamenii vorbesc despre ea demonstrează că arta este vitală. Muzica are o caracteristică aparte, pentru că trece cel mai repede peste toate barierele culturale. Nu înfățisează nimic concret, așa cum o fac pictura și sculptura, nu depinde în totalitate de o limbă vorbită, așa cum o face literatura, muzica instrumentală deținând un procentaj greu de neglijat din muzica cultă.
Cu sau fără versuri, muzica sție să activeze un întreg sistem nervos folosindu-se doar de un sigur stimul: auzul. Muzica ne învață să ascultăm. Sincer, de ce altceva are nevoie o societate concentrată pe sine, pe individualitate, pe părerea proprie? Nu e de mirare că a devenit greu de suportat muzica la care nu ne este permis să urlăm peste artist, să ne manifestăm mai puternic și mai vehement ca auditor decât ca emițător. Pentru mine toate aceste manifestări aparțin unei alte categorii, un subiect mult prea ramificat pentru a fi abordat aici, în acest context. Cert este că ne punem aceste întrebări, ne interesăm de importanța unui lucru în momentul în care am uitat la ce folosește. Ei bine, oamenii tind să uite să asculte, să își ia timp să înțeleagă, ca ulterior să dea un răspuns. Când vom căuta asta nu vom mai întreba la ce e bună.
Ai fost vreodată implicat în concerte de binefacere și/sau evenimente pentru oameni cu acces limitat la cultura? Descrie pe scurt cel mai emoționant astfel de moment.
F.M.: Superbă întrebare cu cel mai ușor răspuns. Două, poate. În timpul studenției, am făcut foarte multă muncă în spitale. Am cântat în seria de concerte din imensul atrium al spitalului St. Thomas din centrul Londrei. Fusese adus un pian în acel spațiu gigantic. Am adus atunci tot felul de formații, de la pian solo la cvartete de coarde, soliști vocali, sextete de suflători. Era incredibil să fim direct în mijlocul oamenilor, într-un spațiu care făcea trecerea dintre un corp în altul al spitalului și printre zgomote de roți de targă, scaune cu rotile și agitația obișnuită a unui centru medical enorm, emoția muzicii lui Schubert, de pildă, a fost cutremurătoare… nu pentru noi, pentru un bolnav. Așa a găsit el să se exprime. Mai apoi, mergeam cu colega mea oboistă la spitalul oncologic pentru copii de lângă facultatea noastră. Nu aveam pian, așa că am luat o „clapă”. Am pus-o pe un scăunel de grădiniță, pentru că nu avea stativ. După concert, îi lăsam pe copii să se joace cu ea, iar bucuria muzicii era evidentă în ochii lor.
Al doilea răspuns este legat de pandemie. În perioada de restricții drastice, am primit o cerere de concert pe insula Isle of Wight. Am ajuns în dimineața zilei concertului, iar la repetiție mi-a fost prezentată directoarea unui hospice local (hospice-ul este un centru de îngrijire paliativă pentru bolnavii în stagii terminale) care m-a întrebat dacă n-aș vrea să trec programul concertului și în centrul ei. Am acceptat fără ezitare. La ora 15 am dat concertul pentru bolnavi, unii dintre ei nici nu mai puteau vorbi. Comunicarea non-verbală care s-a creat prin muzică era, de fapt, suficientă pentru noi toți. Am ieșit tulburat de acolo nu în sens negativ, în sensul că simțeam că am descoperit o nouă relevanță a meseriei mele.
Pe seară, la ora 19:00 am dat concertul pentru care ajunsesem acolo. Eram în vreme de restricții, oamenii erau răsfirați prin sala de concert, purtau mască. Mi s-a spus să cânt și să plec. Eu de obicei prezint concertul publicului înainte de a cânta, rămân apoi la discuții cu publicul. De data aceasta, am cântat, am ieșit de pe scenă, mi-am înșfăcat toate lucrurile din cabină și am pornit-o în goană spre ieșire. La poartă am dat nas în nas cu un cuplu de bătrâni cu masca pe față. Speriat, stânjenit, am dat înapoi, ferindu-mă. Nu doream să-i infectez. Ei m-au liniștit și mi-au spus că pentru ei, concertul meu a fost o formă de rezistență în fața greutăților.
„O formă de rezistență”. Cel mai mare compliment care mi s-a făcut vreodată. Muzica clasică este o formă de rezistență! La orice.
Descrie cea mai emoționantă piesă de muzică clasică pentru tine. De ce te atinge în felul respectiv?
D.T.: Îmi e foarte greu să aleg o singură lucrare. E poate cumva un defect profesional. Am să menționez însă 3 compozitori care m-au influențat enorm și care, la un moment dat în viața mea, au pus o amprentă importantă asupra a ceea ce înseamnă muzica pentru mine: Beethoven, Schumann și Shostakovich. Lăsând la o parte latura muzical-revoluționara a fiecăruia, viețile acestor compozitori sunt o sursă interminabilă de inspirație, un tărâm fascinant, o oglindă a multor situații cu care oamenii se confruntă încă.
Beethoven a surzit, destul de devreme. Imaginați-vă doar conflictul interior al unui muzician de geniu care nu doar că nu își poate auzi propria muzică, ci nu poate auzi nimic. Cât de mare să fie iubirea, cât de mult să fi trecut ea peste granițele obișnuite pentru a putea transmite în continuare cele mai umane si mai înălțătoare sentimente. Gândiți-vă doar că faimoasa Odă a Bucuriei din cea de-a 9a simfonie este compusă în stadiul cel mai înaintat al surzeniei. Cât de mare poate fi sufletul unui om, care, singur fiind și neputând auzi nimic in jur, alege să lase în urmă ceea ce noi azi numim imn al bucuriei, al înțelegerii, al egalității?
Schumann, pe de altă parte, este unul dintre cei care a transpus în muzica sa toate provocările psihologice cu care s-a confruntat de-a lungul vieții. Un scriitor reputat, de asemenea, a dat viață muzicală celor două caractere din scrierile sale, Florestan și Eusebiu, extrovertitul și introvertitul, aflate într-un continuu conflict. Florestan și Eusebiu (și multe altele) nu sunt altceva decât oglindirii ale propriei persoane. Iar despre Shostakovich am să spun că pentru mine nu există o critică și o opunere mai puternică și mai genială împotriva unui regim decât cea făcută de el prin muzică. Muzica este pilonul supraviețuirii. Și tot muzica este foarte greu de cenzurat.
Numește 3 lucruri care au fost diferite la ediția 2024 a festivalului Hoinar în comparație cu edițiile anterioare.
F.M.: Public mult mai activ și mai implicat în schimbul de energie din sala de concert/spectacol. Spectacole și mai bine țintite, cu ecou în sufletul oamenilor. Sentimentul că este nevoie de ceea ce facem. Am simțit asta atât la spectacole, cât și în școli, unde ne-am dus cu pianul lângă banca școlarilor.
Are nevoie muzica clasică să fie explicată? Cum o facem relevantă pentru mai departe?
D.T.: Este un subiect complex. Personal nu cred că muzica are nevoie de explicații în momentul în care ea se întâmplă. Spre exemplu, facem acum o călătorie la Luvru. Vrem să o vedem pe Gioconda lui da Vinci. Ajungem în fața tabloului. Este oare acela momentul potrivit pentru explicații? Momentul întâlnirii cu arta este și cel prielnic informării sau este timpul să simțim și atât? Personal cred că drumul către opera de arta este cel pregătitor. Sau, dacă ne iese în cale un act artistic neplanificat, ulterior vom cerceta. Muzica va rămâne relevantă, pentru că este un lucru vital. Datoria mea de artist este să atrag atenția către mesajul ei. Și în acest demers oarecum educațional consider că mă pot folosi de toate elementele lumii cotidiene, mă pot adapta oricărei generații, căci am în mână un mesaj care va rămâne mereu actual. Cred că este cel mai sănătos mod de explica un act artistic fără a-l altera. Indiferent de generația care o privește, zâmbetul Mona Lisei va fi mereu același. Mereu o enigmă.
Short bios
Florian Mitrea
Descris de Martha Argerich ca fiind „un pianist extraordinar”, Florian Mitrea este dublu laureat la Competițiile Internaționale de Pian de la Glasgow, Hamamatsu și München (ARD) și distins și cu alte premii la Harbin în China, St. Priest în Franța și la concursul James Mottram – Manchester. Premiul la Festivalul de pian de la New York în 2018 i-a adus debutul la Carnegie Hall.
A fost solist invitat al orchestrelor Royal Scottish National Orchestra, Philharmonia – Londra, Elbland Philharmonie – Dresden, Collegium Musicum – Basel, Filarmonica Moldova – Iași, Orchestrele Naționale și de Cameră Radio și Filarmonica George Enescu – București. Artist invitat la festivaluri internaționale precum Lucerna și George Enescu – București, Florian Mitrea a concertat în săli ca Bozar – Bruxelles, Bunka Kaikan Hall – Tokyo, Sonic Concert Hall – Oomiya City Japonia, Centrul de Arte din Seul, Harbin Concert Hall, Usher Hall – Edinburgh, Royal Concert Hall – Glasgow, Bridgewater Hall – Manchester, King’s Place și St Martin-in-the-fields din Londra.
Florian Mitrea a fost format la București de către profesoarele Flavia Moldovan și Gabriela Enășescu. Absolvent al Colegiului Național de Muzică ”George Enescu” din București, a câștigat o bursă de studiu la Royal Academy of Music din Londra, unde a absolvit cu cele mai înalte distincții la clasa profesoarei Diana Ketler. Ultima influență artistică majoră asupra sa au fost lecțiile cu pianistul Boris Petrushansky, ultimul elev al lui Heinrich Neuhaus, la Academia de pian de la Imola, Italia.
Daria Tudor
Câștigătoare a premiului Best Young Artist of the Year la Festivalul Internațional de pian Art of the Piano Cincinnati 2019, pianista Daria Tudor a debutat la vârsta de 9 ani cu Orchestra de Cameră Radio. De la anii de formare în România în care cânta în toate regiunile țării, la concerte în programe ale unor instituții de renume mondial ca Filarmonica din Berlin, Daria a dezvoltat o carieră cu adevărat internațională, remarcându-se în apariții în cadrul unor festivaluri precum Kissinger Sommer – Bad Kissingen, Festivalul Internațional George Enescu – București, Encuentro de Musica din Santander și ca solistă a numeroase orchestre simfonice din Belgia, Italia și România.
O muziciană de cameră activă, Daria Tudor a cântat cu artiști precum Mihaela Martin, Patricia Kopatschinskaja și Zakhar Bron, în săli de la Werner Hall din Statele Unite la Akishino Hall – Kyoto, Japonia. Absolventă a Universität der Künste Berlin la clasa Pascal Devoyon și Björn Lehmann, este recomandată de către pianista Elisabeth Leonskaja și a studiat cu Maria João Pires la Queen Elisabeth Music Chapel.
Foto deschidere articol: Daria Tudor (A fost o dată un pian), surprinsă de Larisa Baltă
