„Năpasta” sau „Toți suntem datori cu o moarte” @ TNB

Spectacolul independent „Năpasta”, montat în regia lui Marcel Țop la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, provoacă preconcepția că textele de patrimoniu ar aduce de la sine abordări îmbătrânite, cuminți, printr-o alăturare aproape insesizabilă dintre drama caragialiană, progresii marca Pink Floyd și misticul oșenesc.

Atât dintr-o atenție la cotitura cuvântului, acela care confruntă întotdeauna doar în plan secund, cât și dintr-o interpretare cu o mânie sinonimă unei comunități de oameni frați cu violența, prejudecata și superstiția, producția The Creative Moustache maschează gândurile rele printre probleme conjugale tipice, amărăciuni reînviate de rachiu, și ecourile doliului. Pornind de la căsnicia dintre Anca (Andreea Moustache) și Dragomir (Emanuel Cifor), una care nu cunoaște frontul comun și în care ștafeta vinovăției pentru nefericirea în cuplu e pasată replică după replică, „Năpasta” întreține, cel puțin pe parcursul primului act, trei chei de vizionare. Portretul ca la carte al relației abuzive din mediul rural, în care soțul taie și spânzură la fiecare beție. Compătimirea bărbatului autocondamnat să-și ia de nevastă o femeie cu gânduri vechi și să doarmă la un loc cu stafia răposatului ei fost soț. Și, dacă textul lui Caragiale lasă să se citească prin monologuri timpurii că motivația Ancăi pentru a se căsători cu Dragomir nu a fost o afecțiune împărtășită, ci nevoia de a-și confirma sau infirma, bănuială cu bănuială, dacă acesta este adevăratul responsabil pentru moartea violentă a bărbatului ei, interpretarea lui Marcel Țop prelungește ambiguitatea. Deși păstrează acuzele lui Dragomir că l-ar socoti vinovat, în ciuda faptului că un nebun a petrecut ultimii nouă ani la ocnă pentru faptă, monologuri ulterioare în care femeia își mărturisește intențiile sunt sparte într-un schimb de replici între o Anca încă în dubii și șoaptele unui chipăruș, entitate reprodusă în realizarea măștilor ceremoniale de înmormântare din vechiul Banat – sau ca temă centrală a expoziției „Rituals, Keepers and Storms”, realizată de Ioana Nemeș, una dintre cele mai preocupate artiste de superstițiile rurale românești. Același chipăruș pe care Dragomir, încă determinat să-și scrie propriul parcurs, îl întâmpină cu „Du-te dracu”. 

Opțiunea regizorală de a introduce fantasticul, cu toate că nu deformează în niciun fel carnea textului care deja îl insinuează („Când urlă câinele, moare cineva…”), scufundă spectacolul într-o alură de ouroboros al răului neintenționat. Astfel, și poziția lui Gheorghe (Radu Ureche), îngenuncheat de dragostea tăcută purtată soției prietenului său Dragomir, capătă valențele unei tragedii predestinate să se repete, mânat de imaginea unei femei care, pusă în dialog cu manifestările lumii de dincolo, pare că înnoadă mai departe cununii doar printr-o simplă atenție. La fel de desăvârșită pare și soarta nebunului (Emil Măndănac) care, scăpat de la ocnă exact înaintea termenului de prescriere a faptei, calcă întocmai pragul Ancăi, urmând să-i lege toate bănuielile într-o îndelung așteptată siguranță. Fără să încerce o modernizare a piesei care să se separe de portul tradițional, arhaisme sau lemnul greu al decorului, „Năpasta” preface fiecare interacțiune, chiar și pasageră, într-un blestem gata să dea în clocot. Iar când acumularea cere ca majoritatea reacțiilor să fie jucate „pe mare”, fie că e vorba de bețiile sfârșite pe podea, de nedreptatea de a fi săvârșit pedeapsa altuia sau de rana redeschisă prin hrănirea zilnică a gurii care te-a lăsat văduvă, personajele se dovedesc cu adevărat stăpânite de actori nu când se află sub umbra toporului, ci în timpii morți, puținii în care s-ar putea ierta sau ar putea ierta.

Rămânând o punere în scenă corectă, suficient de respectuoasă față de formulările lui Caragiale încât să completeze fără să desființeze, unde surprinde cel mai mult producția rămâne muzica. Cu întoarceri atmosferice de tobă, cântece populare interpretate îngânat și progresii decupate din Cirrus Minor, Pink Floyd armonizându-se într-un peisaj sonor care, în ciuda specificității fiecărui sunet, le face să pară scoase de pe același portativ, muzica spectacolului, însoțită de simbolurile mitologicul românesc, transmis preponderent prin viu grai, câștigă acolo unde clasicitatea textului și iile atât de familiare ar putea să pară o alegere prea sigură. Chiar și până la stingerea luminilor frontale, simultan cu ridicarea cuțitului care nu știi dacă e pregătit să taie, și reaprinderea lor la fiecare ezitare, tratarea momentelor de maximă tensiune prin jocuri de umbre și contre-joururi în nuanțe de roșu, „Năpasta” se dovedește calculat în îndrăzneală, tonic mulțumită unui joc actoricesc care transmite deopotrivă cuvântul și subtextul, un spectacol la prima vedere cuminte, dar care împrospătează printre rânduri.

Foto: The Creative Moustache