Nicoleta Hâncu, nominalizată la Premiile Gopo pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal – pentru prestația sa din filmul „Anul Nou care n-a fost”, ne spune mai multe despre întâlnirea cu personajul Florina Miu și experiența de pe platoul de filmare.
„Anul Nou care n-a fost”, unul dintre cele mai premiate filme ale anului 2024, intră în cursa pentru Premiile Gopo cu 13 nominalizări, în categoriile: Cel mai bun film de lungmetraj, Cea mai bună regie – Bogdan Mureșanu; Cea mai bună actriță în rol principal – Nicoleta Hâncu; Cel mai bun actor în rol principal – Adrian Văncică, Cel mai bun scenariu – Bogdan Mureșanu, Cel mai bun film de debut, Cel mai bun actor în rol secundar – Iulian Postelnicu; Cel mai bun montaj: Vanja Kovacevic, Mircea Lăcătuș; Cea mai bună imagine: Boróka Biró, Tudor Platon; Cel mai bun sunet: Sebastian Zsemlye; Cele mai bune costume: Dana Anghel; Cele mai bune decoruri: Iulia Fulicea, Victor Fulicea; Cel mai bun machiaj, cea mai bună coafură: Iulia Roșeanu, Domnica Bodogan.
Cum a fost prima întâlnire, la casting, cu personajul Florina Miu și ce te-a atras la acest rol – al unei actrițe care trebuie să rostească un poem patriotic la televiziunea națională și nu vrea să facă asta?
Atunci când am dat primul casting nu știam foarte multe despre poveste ca întreg.
Am dat casting cu o secvență care nu este în film, în care fostul ei iubit, presupus pierdut în protestele de la Timișoara, se întoarce. Ea află atunci că el de fapt a fost la o cabană tot timpul ăsta și îl dă afară nicio explicație.
Mi-a plăcut din start că e un personaj feminin atipic. Apoi am învățat și alte secvențe și, treptat, am descoperit povestea ei, care m-a cucerit ireversibil.
Întâlnirea cu Bogdan a fost una aparte, m-am simțit liberă din primele momente, lucru care se întâmplă rar. Castingul, în genere, e o experiență destul de ciudată. Ai o perioadă foarte scurtă în care trebuie să arăți că înțelegi personajul și povestea și că te potrivești, dar acest “potrivit” e inefabil, pentru că nu știi ce caută regizorul. Te bazezi mult pe instinct și pe momentul de atunci. Uneori realizez lucruri pe care le puteam face mai bine mult după ce se termină castingul și asta mă frustrează. E multă presiune, trebuie să fii și relaxat, și prezent și cooperant. Uneori se leagă lucrurile, alteori nu, dar, de cele mai multe ori, mă gândesc că nu am făcut bine și începe un carusel de gânduri. Aici, însă, am simțit că e ce trebuie, că înțeleg zbuciumul Florinei și lupta pentru dreptate. Și pe mine mă frustrează nedreptatea și învăț să-mi folosesc vocea când simt că se întâmplă asta.
Ce elemente din personalitatea Florinei te-au ajutat să te conectezi cu ea și să-i dai viață pe ecran?
Mi-a plăcut că e imprevizibilă, rebelă, că are o evoluție spectaculoasă, că are umor, că rămâne fidelă principiilor, că surprinde și emoționează, dar cred că cel mai tare am rezonat, așa cum am spus mai sus, cu repulsia ei față de nedreptate. Deși dă senzația că renunță la luptă, într-un final, izbucnește la TVR. Își asumă un risc pentru că nu poate fizic să mintă. Bogdan a scris un rol de eroină, cu umor și ironie, iar parcursul ei este unul grandios.
Pentru documentarea rolului, ai studiat materiale despre perioada comunistă. Ce te-a surprins cel mai mult în acest proces și cum ai încorporat aceste descoperiri în interpretarea ta?
Trebuie să recunosc că, deși văzusem filme documentare, nu am povestit cu familia despre asta. Nu știam povești ale oamenilor care au prins perioada respectivă și simțeam nevoia și de genul asta de informații. Nu am încorporat conștient, în sensul în care nu m-am gândit activ la asta în timp ce filmam, dar cred că ele s-au sedimentat și m-au ajutat la un nivel mai subtil.
Regizorul a descris personajul tău ca fiind „un fel de Ioana d’Arc a microuniversului ei”. Cum ați construit această evoluție spectaculoasă a Florinei de la adaptare la revoltă?
Am discutat despre evoluția ei și am fost amândoi atenți în timpul filmărilor la racordul emoțional. Dar scenariul e foarte bun. Când o situație e bine scrisă, trebuie doar să spui vorbele bine și restul parcă se rezolvă de la sine.
Ghidarea din exterior a regizorului, dar și viziunea experiențială a actorului se pot completa foarte bine dacă fiecare știe ce și cum să ceară. Cred că am făcut fiecare dintre noi concesii și asta s-a întâmplat natural, am descoperit amândoi, ascultându-l pe celălalt, nuanțe și fațete noi. M-am simțit în siguranță la filmări, am simțit că are încredere în mine și asta a ajutat enorm, pentru că, evident, e ușor să creez și să fiu deschisa într un mediu armonios.
Spuneai că ai avut un moment de blocaj în timpul filmărilor. Cum ai depășit această provocare și ce ai învățat despre conservarea energiei între duble?
A fost un moment în care nu mai reușeam să mă concentrez și nu puteam să ies din capul meu. Apăruse vocea critică și nu știam cum s-o opresc. Am depășit-o făcând secvență în continuare, nu puteam să opresc filmarea, dar seara, când am ajuns acasă, a fost și mai rău.
A doua zi am avut filmarea cu doamna Carmen Tănase și atunci am realizat că, atunci când ai secvențe grele, e nevoie să fii atent cu energia pe care o risipești. E nevoie de o anumită atmosferă ca emoțiile să-și poate face loc, pentru că nu suntem roboți.
Încă încerc să accept faptul că nu pot juca la nivelul cel mai ridicat de fiecare dată, că sunt și zile în care nu se creează conexiunea cu publicul sau echipa și că nu este exclusiv vina cuiva. Și că, poate, și în asemenea momente pot descoperi nuanțe noi.
Cum a fost experiența de a lucra cu echipa de machiaj și coafură pentru a recrea aspectul autentic al anilor ’80? Cât de mult te-a ajutat această transformare exterioară să intri în pielea personajului?
Iulia Roșeanu și Domnica Bodogan au fost oaza mea de liniște. Mă retrăgeam în rulota lor în pauze, pentru că simțeam că mă echilibrează. Apropo de întrebarea anterioară, echipa este extrem de importantă în orice proiect, iar ele au fost pentru mine un soi de coloană vertebrală, asta pe plan personal. În ceea ce privește coafura sau machiajul, recunosc că mă ajută foarte tare în construcția rolului, pentru că și ele spun o poveste. Iar Iulia și Domnica, pe lângă calitățile umane, sunt și niște profesioniste desăvârșite. Nu știu cum ar fi fost proiectul fără ele.
Cum a fost colaborarea cu colegii de distribuție? A existat vreun moment memorabil din culise pe care l-ai putea împărtăși?
Cred că una dintre calitățile unui regizor bun este alegerea distribuției, iar Bogdan a știut să formeze o echipă care a funcționat foarte bine. Un moment pe care l-am mai menționat a fost când am filmat secvență cu vecinii – Floriela Grapini și Gabriel Spahiu.
Mi-a fost destul de greu să fiu serioasă, pentru că jocul lor mă destabiliza în cel mai bun mod. Există un moment de tăcere la început, când ne uităm unii la alții și nu zicem nimic. De fiecare dată simțeam că o să izbucnesc în râs, mai ales că-i auzeam și pe cei din spatele camerei că mustăceau. Și, odată ce conștientizezi că și ceilalți se amuză, e și mai greu să te aduni și să rămâi în situație. Ne-a ieșit, în cele din urmă.
Ce a însemnat pentru tine experiența de la Festivalul de Film de la Veneția, unde filmul a primit numeroase premii internaționale? Dar parcursul său internațional – filmul adunând până acum 21 de premii?
Am simit deseori că sunt depășită de tot ce trăiesc, în sensul bun al cuvântului. Am avut o singur moment, când mă plimbam prin Veneția singură, în care am reușit să mă las în moment și să mă bucur de ce mi se întâmplă. În rest, au fost trei zile foarte intense. Dar faptul că am fost acolo împreună cu niște oameni atât de mișto a făcut ca toată experiență să fie și mai frumoasă, simțeam că suntem într-o tabără. Iar momentul când publicul din sală a aplaudat la final minute în șir va rămâne veșnic în amintirea mea ca unul din cele mai emoționante. Și, da, mă așteptam să aibă un parcurs bun, dar nu prevedeam să rezoneze atâtea alte culturi cu ceva ce găseam a fi atât de proxim și personal.
Cum se compară interpretarea unui personaj într-un film de epocă precum „Anul Nou care n-a fost” cu rolurile contemporane pe care le-ai jucat anterior?
Diferența majoră o constituie contextul socio-politic și documentarea în sensul asta, dar rolul îl abordez că orice rol. Sunt situații în care personajul este pus și reacționează în consecință. Un lucru care a contat la Florina, de exemplu, a fost oboseala fizica și psihică. Mi-am dorit să se vadă asta, pentru că asta am observat și în documentare și mi s-a părut esențial pentru perioada respectivă. Oamenii păreau mai în vârstă, simțeai că sunt epuizați, că ajunseseră la capătul puterilor. Cred că frica, tensiunea pot avea astfel de efecte. M-am lăsat în aceasta stare de „nu mai pot”, un soi de fragilitate combinată cu furie și neputință.
Având în vedere că ai fost nominalizată anterior la Premiile Gopo pentru rolul din „Și poate mai trăiesc și azi”, cum se compară cele două experiențe și personaje? Și ce înseamnă această nouă nominalizare?
Personajele nu au nicio legătură și asta mă bucură. Ambele experiențe m-au ajutat să învăț enorm de la artiști pe care îi admir și respect. Tudor Jurgiu a avut încrederea să mă distribuie în „Și poate mai trăiesc și azi” – rolul Clara. A fost un tur de forță, pentru că era un film în doua personaje. La început aveam emoții foarte mari când se striga „acțiune”, ulterior m-am obișnuit cu prezența camerei și asta m-a ajutat pe viitor atât la castinguri, cât și la filmări. Din experiența „Anul nou care n-a fost” am învățat nu doar să mă simt în confort, ci să explorez în timp ce filmez, să mă las să exist și să văd camera că pe un martor tacit.
M-am bucurat de nominalizare și atunci, și acum. E un semn că fac bine ceea ce fac și, uneori, am nevoie de validare din exterior.
Ce crezi că ar trebui să înțeleagă publicul tânăr, care nu a trăit în perioada comunistă, din povestea acestui film?
Că libertatea este un drept care se câștigă, dar care este extrem de fragil. Că oamenii au murit că noi să avem luxul de a alege și de a vota și suntem datori să facem asta. Și, poate, să vorbească despre acest subiect cu părinții și bunicii lor.
Ce proiecte recente sau viitoare ai și cum a influențat experiența din „Anul Nou care n-a fost” abordarea ta față de noile roluri?
Anul asta o să aibă premiera filmul „Y” regizat de Maria Popistasu și Alex Baciu și o să încep un proiect nou în vară. Cred că fiecare proiect îți aduce ceva nou, astfel că e aproape imposibil să nu înveți ceva. Emoții am de fiecare dată, asta mi-e greu să cred că se va schimba vreodată. Mi-ar plăcea să nu am îndoieli fundamentale în ceea ce mă privește, dar încă n-am ajuns la performanța asta. Chiar dacă fac un rol de care sunt mulțumită, cum este Florina, e foarte posibil ca la următorul proiect, mai ales la început, să cred că nu o să știu să-l fac și pe acesta.
Care consideri că este cea mai mare bucurie și cea mai mare provocare a meseriei de actor în cinematografia românească actuală?
Grea întrebare. Bucuria de a lua un rol și de a face proiectul, apoi bucuria că proiectul este apreciat că întreg, nu doar parțial. E o meserie care te pune deseori în situații neplăcute, cel mai des primești refuzuri și, deseori, e foarte greu să-ți păstrezi încrederea în tine.
Am traversat multe perioade în care am simțit că nu sunt buna în ceea ce fac, m-am confruntat și încă mă confrunt cu sindromul impostorului.
Încerc să dezvolt o încredere de sine de nestăvilit, dar, recunosc, că e o poziție fragilă.
Când ești și independent, frica e și mai mare, pentru că trebuie să lucrezi în permanență ca să ai bani. Mă întreb deseori de ce am ales meseria asta și nu una mai stabilă, dar apoi, după ce filmez și iese bine sau după ce am o seară bună în spectacol, prind din nou aripi. Și, uite așa, e un carusel din care îmi vine deseori să cobor, dar aleg să rămân pentru că simt că descopăr în permanență ceva nou, că, punându-mă în situații neplăcute sau inconfortabile, cresc pe plan profesional și uman.
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
