La Z9 Festival #9, am avut ocazia să discut mai pe larg cu Elaine Castillo despre ce înseamnă să fii femeie de culoare într-un spațiu literar cu o istorie misogină, despre cultură și despre neajunsurile antropologiei. Cartea ei de debut, America nu e acasă a fost tradusă de Elena Marcu la editura Black Botton.
Prin această discuție, vă invit să o cunoașteți pe Elaine Castillo, atât cât am reușit să o surprind mai jos, în timpul pe care l-am avut la dispoziție. Cea de-a nouă ediție a Z9 Festival, un festival care, încă din 2015, aduce mai aproape poeți români și străini, s-a desfășurat în perioada 12-14 septembrie la Sibiu. Programul de anul acesta a inclus următorii autori: Victoria Adukwei Bulley (Ghana/Regatul Unit), Kayo Chingonyi (Zambia/Regatul Unit), Vlad Drăgoi (România), Medeea Iancu (România), Maren Kames (Germania), Ligia Keșișian (România), Maja Lee Langvad (Coreea de Sud/Danemarca), Maria Martelli (România), Momtaza Mehri (Somalia/Regatul Unit) Dmitri Miticov (România), Mădălina Oprea (România), Artis Ostups (Letonia), Kira Pietrek (Polonia), Denis Prodea (România), Cătălin Șuteu (România). Dar surprizele acestei ediții au fost Wasted Rita, artistă vizuală portugheză și Elaine Castillo, prozatoare de origini filipino-americane.
Sînziana Mocanu: Ai debutat cu „America nu e acasă”, o carte care s-a bucurat de un real succes. Este o saga care cuprinde trei generații de femei filipineze care încearcă să păstreze aprins visul american. În ce fel crezi că te-a făcut cultura ta natală să filtrezi cultura adoptivă?
Elaine Castillo: Cred că sunt mai multe răspunsuri posibile la această întrebare. Personal, familia mea a interacționat diferit cu America. Mama mea a emigrat în anii ’70, iar eu am crescut în anii ’80-’90, în era lui Reagan. Apoi a urmat criza financiară din 2008, o perioadă foarte dificilă pentru familiile imigrante, o temă pe care o studiez pentru următorul meu roman. La un nivel macro, interacțiunea dintre partea mea filipineză și cea americană se rezumă la ideea de colonizare. Este o relație a exploatării și inegalităților sociale.
Eu sunt americancă, sunt născută și crescută în America. Tatăl meu obișnuia să zică despre mine că sunt „o americancă făcută cu materie filipineză”. Iubesc cum a reușit, prin această sintagmă, să schimbe conotația liberală a filipino-americanilor. Sună foarte science fiction, și eu sunt un mare fan al acestui gen. Amândoi am iubit să ne uităm la Star Trek când eram copil, iar expresia lui m-a făcut să mă gândesc „Wow, tată! Sunt sintetică!”.
Felul în care simt eu cele două culturi este diferit de felul în care o face un om din Filipine. Ca parte din diaspora, am atât privilegii, cât și limitări și simt diferit relația hegemonică în comparație cu un prieten din Filipine care nu a plecat niciodată de acolo. Pentru familia mea, felul în care se reportează la America este unul individual pe care cred că l-am expus bine în „America nu e acasă”, mai ales în relația mamă-fiică unde se poate vedea antiteza dintre „am venit aici ca să supraviețuiesc” și chestionarea identității americane.
S.M.: Știi că unele voci spun că artistul ar trebui să fie separat de arta sa. Ce părere ai despre asta? Ar trebui să existe o linie clară între om și operă?
E.C.: Cred că este una dintre întrebările recurente care apar în mediul artistic. Întrebarea care se pune la un nivel mai profund este „ar trebui să iubesc opera acestui autor pentru că este prea bună și să ignor omul din spate pentru că nu a fost sau este unul în regulă?” sau „ar trebui să condamn omul din spatele artei pentru că a asaltat multe femei și să nu îi consum opera?”
Nu consumăm artă în feluri complicate pentru că suntem oameni complicați. Dacă cineva vrea să ducă această luptă artă vs artist (vezi discuția cu Woody Allen) e total în regulă, dar întrebarea mea, ca persoană care a trecut prin abuz sexual și s-a chinuit să trăiască cu asta, rămâne „poți să ai luxul de a separa artistul de elementele abuzive care se regăsesc și în arta lui când acolo vezi felul în care se raportează la femei sau la grupurile minoritare?” E ca și cum ai despărți o familie; cu o parte rămâi în contact, iar pe cealaltă o îndepărtezi. Trebuie totuși să ne gândim la asta și din perspectiva în care noi trebuie să stăm cu acea parte neagră a noastră, o parte care se regăsește pe sine în artă.
În viața mea de consumator de artă, au existat materiale despre abuz scrise de abuzatori, dar și gândul la separare (pentru că acesta este cuvântul folosit întotdeauna). Cred că a putea separa este un lux pentru oamenii care își permit să facă asta. Dar pentru noi, cei care își doresc o viață coerentă moral, adesea nu asta este ruta pe care alegem să mergem.
S.M.: Sunt formele artistice contemporane unele politice? Simți că acum există o apetență mai mare asupra politicii în muncă artistică?
E.C.: Și lucrările artistice antice sunt politice! Având în vedere că grecii ne-au lăsat cu conceptele de politică, oraș, democrație, este evident că și formele lor de artă erau tot politice. Îl citeam pe Augusto Boal, un om de teatru și un teoretician în domeniu opresat pentru originile lui braziliene, care zicea că pornind de la tragedia antică greacă și până la Brecht, teatrul este orbește despre cei opresați. Vorbește inclusiv despre sclavie, democrație și tragedie, iar la final conchide că teatrul antic este o formă politică de artă. Și cred că dacă ne uităm mai aproape de noi, la Brecht, vedem că teatrul este folosit ca instrument prin care se expun pozițiile politice. Dar cred că antichitatea încă e contemporană, deci da, sunt politice.
S.M.: Mediul literar nu a fost un spațiu feminist. Suntem conștienți că femeile publicau în trecut cu pseudonim masculin, ori erau respinse vehement pe motivul că scriu prea sensibil, chiar dacă există și excepții. Cum se simte în 2024 să fii femeie în lumea literară?
E.C.: E dificil, atât din punct de vedere practic, cât și din cel material, să fii femeie în 2024, în particular în America, mai ales ca femeie în turul electoral. La fel de dificilă e și intersecționalitatea în artă. E greu să fii o femeie de culoare din clasa muncitoare într-un spațiu literar alb. Am descoperit că relația mea cu acest spațiu este marcată de rolurile de gen și clasele sociale. E interesant să te uiți cum clasa muncitoare se integrează treptat în clasa de mijloc, de unde face parte industria artistică. Pentru mine nu e vorba doar despre a fi femeie. E vorba despre intersecția dintre gen, clasă și etnie. În final, sunt fericită că sunt în viață.
S.M.: Cum ai reglementa piața literară?
E.C.: E o întrebare foarte bună! Una pe care chiar am pus-o și eu agentei mele. Cred că a fost, dar în ultimii ani s-a mai schimbat, o piață destul de opresivă. De aici și al doilea volum al meu, cel de eseuri, How to Read Now: Essays. Persoanele de culoare sunt prezentate în piața de carte ca ceva foarte exotic, ca manifestarea umană a dramei imigranților. Ca fapt divers, nu m-a chemat nimeni la nicio conferință să vorbesc despre drepturile femeii. Este o industrie care reduce scriitorii de culoare la opresiunea la care au fost supuși întocmai pentru asta. Sunt reduși la beneficiul antropologic pe care îl are arta lor.
Problema mea nu e, însă, cheia antropologică de a citi o lucrarea, ci ideea de a reduce clasa muncitoare și persoanele de culoare la conceptul de „celălalt”* (n.r.: conceptul de „celălalt” se referă la excluderea unor indivizi din societate pentru că nu se încadrează în normele și valorile general acceptate; vezi cazul livratorilor asiatici care au venit să lucreze în România, iar pentru o mai bună înțelegere, gândește-te la cum este privită familia ta din stabilită în străinătate de către populația originară a țării în care se află). Cred că există această antropologie „rea,” care citește texte ale imigranților doar pentru a afla cum e societatea din Filipine, de exemplu, sau comunismul de acolo. Pe când noi scriem mai complex, și cu siguranță nu doar despre asta. Așa că nu cred că ar trebui să citim literatură într-o cheie etnică sau, mai bine zis, doar pentru cheia etnică. Și, ca să îți răspund, aș diversifica piața de carte. Aceasta ar fi schimbarea pe care aș aduce-o.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok.
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te lanewsletterul Happening Now, aici.
