În contextul împlinirii a 20 de ani de activitate a CNDB-ului, festivalul internațional de dans contemporan și alte reconfigurări ale sensibilului Iridescent (1-30 noiembrie) ne provoacă pentru al treilea an la rând să ne privim vulnerabilitățile în corpuri în mișcare.
Cu o selecție care cuprinde 10 spectacole internaționale de dans contemporan și performance prezentate în premieră în România, tururi ghidate și ateliere de dans, festivalul își propune ca, într-un timp al excluderii și inegalității, să reprezinte acele narative individuale aflate în umbra preocupărilor artistice actuale. Una dintre primele propuneri Iridescent, programată pe 3 noiembrie, este Figuring Age, semnat de Boglárka Börcsök & Andreas Bolm, un spectacol-instalație situat la limita dintre film, dans și teatru, care readuce în scenă, în absență, trei personalități-cheie în scena dansului contemporan internațional, Irén Preisich, Éva E. Kovács și Ágnes Roboz, ale căror corpuri, deja îmbătrânite în perioada de pre-producție a proiectului sau ulterior, decedate, au înscrise în ele istorii naționale ale dansului și care amintesc, prin film sau prin re-enactmentul propus de interpretă, după 8 ani de la prima întâlnire cu aceste gimnaste și dansatoare, atât de greutatea corpului îmbătrânit, cât și de o anumită lipsă de urgență, uneori posibilă doar privind în spate, dintr-un capăt de drum. Abordând, documentat, modul în care fiecare dintre aceste femei și-a modelat viața și practica dansului după schimbările socio-politice ale secolului XX, realizatorii vorbesc, cu o compasiune pe cât de subtilă, pe atât de tulburătoare, mai întâi despre reziliența și tăcerea practicate în favoarea autoexcluderii din spațiul cultural, și mai apoi, despre ce înseamnă să intervii în cursul artelor performative, din interior. În continuare, am discutat cu realizatoarele spectacolului despre evoluția organică a proiectului de la ceea ce a început ca un documentar la formula lui din prezent și despre cum s-au transformat odată cu el.
A.M.: Boglárka și Andreas, în 2017 ați început lucrul la un documentar, The Art of Movement, care le avea în centru pe Irén Preisich, Éva E. Kovács și Ágnes Roboz, trei dansatoare de peste 90 de ani, care puseseră o piatră de temelie la dezvoltarea gimnasticii și dansului modern în Ungaria. Mărturiseai undeva, Boglárka, că te-ai apropiat de ele astfel gândindu-te că știi prea puțin din istoria dansului maghiar și, într-o altă perspectivă, că corpurile acestor trei femei au înscrise traume, schimbări politice, mutații de sensibilitate artistică – o istorie care poate dispărea odată cu trecerea lor în neființă. Era un gest de reapropiere, dar și de recuperare în avans. Documentarul a ieșit în 2020, iar la puțin timp a apărut acest tușant spectacol-instalație video, Figuring Age, care se joacă în Iridescent, la Centrul Național al Dansului București, pe 3 noiembrie. E un spectacol premiat, umblat. Ce senzație rămăsese nespusă, pentru fiecare dintre voi, după finalizarea documentarului? Care era restul de căutare căruia îi trebuia, iată, un alt mediu, un alt proces și rezultat artistic? Și-apoi: ce anume v-a ținut atât de mult în acest subiect? Au trecut ani de zile. Care sunt motoarele personale, intime, care acționau pe dedesubtul acestui demers? Îmi închipui c-au fost.
Boglárka: Da, într-adevăr… Înainte de orice, trebuie să-ți mărturisesc că inițial nu plănuiserăm să creăm un spectacol live. Figuring Age a avut nevoie de tot acest amplu proces de pregătire: ne trebuia timp ca noi să dezvoltăm o relație apropiată cu cele trei femei, și-apoi, desigur, ne trebuia timp să filmăm și să edităm. Deși vin din dans și coregrafie, mi-a fost clar, după câteva întâlniri cu Irén, Éva și Ágnes, că pentru a lucra fizic cu dumnealor, nonagenare fiind, trebuia de fapt un alt mediu care să ne și le permită asta și care să le „conțină”. Prin filmare – care servea de altfel și ca un suport de a arăta publicului de azi ultimele spectacole în care ele au jucat, ultimele lor reprezentații fizice – am reușit să le plasăm corpurile și mișcările într-un spațiu de maximă intimitate, cel al propriilor locuințe. Le-am „încadrat” de piese de mobilier și de toate obiectele pe care le-au strâns într-o viață…
Andreas: Ce ne-a făcut să creăm spectacolul nu a fost sentimentul că ceva a rămas nespus în documentar, ci, mai degrabă, faptul că un film terminat devine acest „ceva” fix și destul de rigid. Filmul în sine nu se mai poate schimba – ce se mai poate schimba e percepția publicului. Ne-a entuziasmat idea că, printr-un spectacol, am fi putut continua să lucrăm cu materialul filmat într-o formă care ar fi rămas mereu flexibilă și… în mișcare – ca un soi de permanent proces de editare, care încă evoluează. De fapt, primele încercări sau, cum să zic, primele „expresii” ale spectacolului s-au întâmplat chiar în faza de editare a filmului! Lucram acasă, începuserăm să „montăm fizic”, adică Boglárka recita dialoguri din materialul brut în timp ce făceam pauze pe balcon. Iar de-aici viitorul spectacol, adică Figuring Age, a crescut organic – în chiar procesul de a realiza documentarul. Din păcate, chiar în timpul post-producției două dintre cele trei protagoniste au plecat dintre noi… asta pe când noi stăteam la masa de montaj zi de zi, oră după oră, privindu-le cum se mișcă, cum vorbesc, cum sunt „vii”. Prin experiența asta de tranziție de la viață la moarte, de la material filmat la re-prezentarea și re-asamblarea materialului prin coregrafie, am început ușor-ușor să înțelegem particularitatea, sensibilitatea acestui proiect. Am intrat, cumva, într-un buzunar de „liminalitate” dintre medii: între teatru, video, film – nu doar prin continuarea înregistrărilor și montajului, ci mai cu seamă permițând întâlnirea și relația cu Irén, Éva și Ágnes să ne modifice pe noi înșine.
Boglárka: Au fost multe motive personale care au dat formă spectacolului. De pildă, experiența mea cu bunica, care a suferit de Alzheimer și pe care am îngrijit-o. Și, de asemenea, confruntarea mea cu contextul politic de acasă, din Ungaria, asta după ce am studiat și trăit în străinătate mulți ani. M-am gândit mult la solidaritatea dintre generații, la ce transmitem transgenerațional, dar și la cum să pun în relație dansul modern și istoria sa, fragmentele atât de diverse ale moștenirii culturale a dansului, ierarhiile de cunoaștere. Nu în ultimul rând, am căutat să propun o privire empatică asupra îmbătrânirii și tabuurilor societale care o însoțesc – care vin, din punctul meu de vedere, dintr-un refuz de-a avea de-a face cu moartea.
A.M.: În spectacol asistăm la un soi de „ședință de spiritism”. Corpul tău, Boglárka, susține un contrast puternic: aparența ta e, firește, a unei femei tinere, dar fizicalitatea ta e a unei vârstnice. Le știți mai bine ca nimeni alții – cel puțin în ultima parte a vieții lor – pe cele care au fost Irén, Éva și Ágnes, care între timp nu mai sunt printre noi. Spectacolul vostru ni le aduce ca reprezentare filmică, ca povești de viață (pentru că ai și text pe care-l dai, Boglárka), ca corporalitate. Vă provoc însă să faceți exercițiul ăsta și acum, în scris, și să-mi spuneți ce era specific prezenței fiecăreia. Cum ați descrie, senzorial, amprenta, urma fiecăreia din cele 3, așa cum s-au așezat ele în corpul tău, Boglárka, și în filmările pe care le-ai realizat, Andreas?
Boglárka: Încă mă simt foarte puternic legată și conectată cu secvențele pe care le-am filmat, cu particularitățile lor fizice, cu tonusul lor muscular, cu texturile pielii, care într-adevăr erau toate extrem de diferite între ele. Fiecare femeie avea postura ei specifică. Știi, le pot până și auzi vocile în ureche în timpul spectacolului… Le car după mine amintirea felului în care atingeau, gesticulau, dar și greutatea corpurilor. Cum ai zis și tu, propunem spectatorilor o ședință fictivă de spiritism: o întâlnire, de fapt, cu aceste doamne senzaționale – dacă vrei, acest „spiritism” are loc în tranziția dintre mediul filmat și mediul performance-ului, fiindcă performance-ul evocă amintirea lor, pe când filmul, o stare de prezență. Când zic „spirite” sau când mă refer la formatul ludic al ședinței de spritism, nu e vorba de a mă preface că intru într-o altă stare, dimpotrivă, e despre a aduce împreună, despre a desființa separarea dintre mine și audiență, dintre mine și ele.
Andreas: După ce am lucrat la film, am simțit că acest spectacol poate funcționa doar în proximitate, creând o situație intimă în care publicul este poziționat ca vizitator. A fost important să evităm formalitatea scenei – unde „reprezentarea” femeilor s-ar prăbuși în bidimensionalitate. Așa că am creat un spațiu care simulează o cameră, un spațiu imersiv. Spectatorul e invitat să se poziționeze fizic, să ocupe loc în „scenă”; de asemenea, își poate schimba perspectiva și se poate mișca în interiorul camerei. Am încorporat o abordare mai cinematică, amplificând astfel toate caracteristicile spectacolului de proximitate, un gen care permite spectatorului să observe cele mai mici detalii ale mișcării și, de asemenea, să se vadă pe sine și pe alții în cameră. Astfel, propunem un moment de hiper-prezență, iar fantoma apare prin detalii.
Boglárka: Cred că mai degrabă decât să ne imaginăm un corp îmbătrânit în general, am creat o coregrafie specifică pentru Irén, Éva și Ágnes. Readucerea lor metaforică (prin mine) înapoi în spațiul viu vine, desigur, cu o anume gravitate, cu o greutate fizică – și jocul ăsta are niște efecte aparte, veți vedea, fiindcă „ele”, ca niște doamne în etate, vor cere ajutorul vostru, al vizitatorilor, în diverse momente! Or, când o persoană de aproape un secol, fie ea și imaginată, își lasă greutatea corporală în grija ta… asta activează amintiri nebănuite din cele pe care noi toți le stocăm în corp. Spectatorii-participanți din 3 noiembrie în cadrul Iridescent (când, apropos, avem două reprezentații, una la 18:00 și cealaltă la 20:00) vor înțelege pe pielea lor – se poate, așadar, să existe mai mult de 3 fantome care se vor întoarce printre noi…
A.M.: Cum s-a schimbat raportarea voastră la bătrânețe și uitare, la memorie și moarte, după Figuring Age? Și ce vă bântuie, în general?
Boglárka: Sunt bântuită de mine însămi la 18 ani, care învățam despre anii 1930 în timpul anilor de liceu, pe care i-am făcut în Ungaria. Încercam să înțeleg ideologiile sociale și politice care au condus la cel de-al Doilea Război Mondial – întrebându-mă cum de oamenii care trăiau atunci nu au avut capacitatea de a opri ascensiunea fascismului și au colaborat cu regimul nazist. Istoria și cultura memoriei sunt instrumentalizate de elitele politice. Prin utilizarea discursurilor revizioniste, ele continuă să producă o amnezie a conștiințelor, perpetuând un gen de „senilitate” cu privire la trecuturi și narațiuni care nu fac parte din discursul hegemonic. „Bătrânii vor muri și tinerii vor uita”. Am citit astăzi acest citat într-o postare pe Instagram, care prezenta o serie de bătrâni palestinieni cu chei mari de la casele lor, chei pe care le-au păstrat din 1948, când au fost forțați să plece – în timpul exodului Nakba. Sunt bântuită de generațiile viitoare care vor studia ceea ce se întâmplă chiar acum, învățând despre acest moment ca parte a istoriei… Sunt bântuită, în acest moment, de sinele meu viitor, contabilizând ce am făcut și unde am fost eu însămi.
A.M.: „O fantomă e o urmă care semnalizează în avans prezența propriei absențe”, zicea Derrida, din care citați la începutul performance-ului. Ce alte resurse, imagini, idei au contribuit la spectacolul-instalație? A existat vreun punct în proces sau vreun element din performance asupra căruia să aveți viziuni, perspective diferite? Care a fost acela, dacă a fost, și cum ați decis până la urmă?
Andreas: Să știi că nu-mi amintesc nicio viziune sau perspectivă profund diferită, deoarece spectacolul, așa cum am menționat mai devreme, s-a dezvoltat foarte organic. Nu a urmat calea tipică de finanțare – nu a existat o fază extinsă de scriere de proiect sau de concepere urmată de producție. În schimb, Figuring Age a fost gândit și modelat în chiar actul de a face, în lucrul efectiv. Elementele de structură ale spectacolului au apărut din necesitate, pe măsură ce am căutat o formă sau un cadru pentru a întruchipa doamnele, în așa fel încât publicul să aibă parte totuși de întâlnirea cu ele, chiar dacă nu mai sunt cu noi. Acest proces a evoluat în diferite faze și sub influența a diferite circumstanțe din jurul nostru: am început să jucăm spectacolul în timpul perioadei COVID, care a influențat consistent lucrarea. Fragilitatea și vulnerabilitatea persoanelor în vârstă în acea perioadă a însemnat și că publicul le-a primit diferit prezențele și memoria față de cum ar fi făcut-o înainte. Ne-am confruntat, de asemenea, cu spații variate în care am prezentat spectacolul – și asta e o variabilă, de a ne adapta la spațiu. Să lucrezi așa cum am făcut-o noi în Figuring Age e un mod frumos, dar consumator de timp, care contravine logicii supraproducției – pentru că îți permiți ție și operei tale să se condenseze sau să se extindă, să respire. Sigur că ne-am mai confruntat și cu probleme, dar au fost mai degrabă chestiuni practice și punctuale pentru care am găsit soluții.
Boglárka: Ideile lui Derrida despre fantome și doliu, de exemplu, care fac parte din discursul introductiv al spectacolului, au intrat în proces într-o etapă ulterioară. Întotdeauna am simțit că lipsea un text pentru început, pentru a stabili o narațiune, o ramă care să dea tonul transformării pe care publicul o va experimenta. Dar știam, de asemenea, că dacă căutam ceva prea specific, exista riscul să pară impus din exterior. Multe decizii într-un proces artistic apar din… contingențe. Este un proces de acțiune și reacție, și nu întotdeauna poți reconstitui toate accidentele sau întâmplările care dau, cu adevărat, opera.
A.M.: Există, subtil dar puternic, o altă legătură pe care Figuring Age o evocă: cea între corporalitate și politică, așa cum apare în mărturisirile celor trei dansatoare, care, odată cu instalarea comuniștilor în Ungaria, au fost nevoite să renunțe la dansul modern, considerat burghez, decadent. Cum ai caracteriza corpul tău, Boglárka, preocupările tale artistice și de mișcare, în relație cu spectrul actual de ideologii globale? Ce acceptă corpul tău, ce refuză, ce îi e, poate, „indiferent”?
Boglárka: Niciodată nu am fost interesată doar de estetica corpului îmbătrânit, deoarece aceasta este în mod inerent socială, politică și culturală, desigur. Lucrăm la intersecția dintre îmbătrânire și dans, care invită spectatorii la o reflecție suplimentară asupra „ideologiilor” corpului de-a lungul generațiilor. Dansul modern, de exemplu, a fost interzis în anii 1950 în Ungaria, iar aceleași femei, provenind din familii evreiești, fuseseră deja împiedicate să practice dansul și să apară pe scenă în timpul regimului de dreapta Horthy din anii 1930. Figuring Age propune un sentiment sporit de prezență, oferind spațiu acestor femei prin încercarea de a figura detalii fizice și gesturi la cea mai mică scară, prăbușind, de fapt, timpul – în sensul că aceste temporalități, povești, amintiri, traume, tăceri și experiențe trăite nu sunt evenimente îndepărtate care se petrec într-un trecut îndepărtat, ci sunt înscrise în carne și oase chiar aici și acum. Ele încă se întâmplă, iar noi trăim cu consecințele traumelor din trecut; violența continuă să ne bântuie în timp ce se repetă la nesfârșit. Eu una am devenit interesată de istoriile personale ale acestor dansatoare din cauza evoluțiilor cultural-politice din timpul regimului Orbán din Ungaria – ideologiile și retorica guvernului par a fi decupate din ziare scrise în anii 1930, iar raportarea lor la scena artistică independentă, ca ceva ce trebuie desființat metodic, e ca un ecou al interzicerii dansului modern în anii 1950. Chiar și așa, nici măcar nu e nevoie ca aceste evenimente să semene între ele pentru ca noi să simțim o formă de… recurență și să realizăm că avem multe de învățat și de înțeles de la generațiile anterioare, care au trăit vremuri de tăcere și de teamă de a-și spune poveștile. Uite, eu am experimentat acest lucru în propria mea familie, unde traumele au fost ținute secrete ca o formă de protecție sau supraviețuire. Pe de altă parte, știm cu toții că „tăcerea ta nu te va proteja”. Pe măsură ce eu și Andreas ne deplasăm, cu munca noastră, între contextele sociale din Ungaria și Germania, noțiunea de cenzură și autocenzură pătrunde și pare să crească ca un strat gros de piele în jurul oamenilor pe care îi cunoaștem. Când restricțiile privind conținutul artistic – și chiar spațiile culturale – au crescut violent în Germania, interzicând și anulând evenimente, închizând localuri și stigmatizând artiștii și activiștii care vorbesc împotriva violenței genocidale a Israelului, care continuă fără limite în timp ce vorbim… întrebarea mea pentru Irén, Éva și Ágnes a fost: Ce putem învăța despre supraviețuire, rezistență și modul în care au navigat și negociat în cadrul unor astfel de sisteme?
A.M.: Andreas, multe din filmele tale au o temă comună – izolarea: cineva sau ceva este „extras” din lume, iar filmarea îl/o readuce înapoi. Filmând, probezi existența subiectului și-l (re)aduci, prin povestea sa, la vedere. Se instalează aici un paradox fertil între filmare și film: filmul e considerat un loc al absenței, însă demersul tău de a filma personaje „retrase” acționează în contul prezenței. Cum ai descrie acest joc în Figuring Age?
Andreas: „Întoarcerea unei fantome presupune o memorie a trecutului care nu a luat niciodată forma prezentului”. Cred că această frază a lui Derrida, pe care o avem și în performance, descrie foarte bine paradoxul (cum îl numești tu) dintre a filma (sau a fi filmat) și film și, de asemenea, dintre film și performance. Invităm publicul să intre și să experimenteze acest spațiu de margine care oscilează între prezență și absență. În Figuring Age, ne jucăm excesiv cu culoarea albă pentru a evoca o anumită sterilitate, curățenie, la contact deopotrivă cu albul imaginii „mitice” a fantomei și ambianța medicală asociată de regulă cu îngrijirea persoanelor în vârstă. Am creat un spațiu alb dintr-o structură de perdele, niște mobilier acoperit cu cearșafuri albe de in, ca într-un salon abandonat. Este un spațiu care poate apărea ca un non-spațiu, o pânză albă, un spațiu de proiecție – fie a noastră pe măsură ce îmbătrânim, fie a amintirilor despre persoanele în vârstă pe care le cunoaștem. Fața lui Boglárkas este colorată cu pudră albă ca o sugestie către masca morții/masca de teatru, dar o putem citi și ca o arhivă digitală sau, în tehnologii mai noi, ca a unui robot de îngrijire. Există multe asocieri pe care le-am stratificat pentru ca spectatorii să și le creeze ori selecteze singuri. Este un spațiu intim și totuși un pic intimidant, empatic și alienant. Apoi este privirea – privirea lui Boglárka, mereu către public, adresându-i-se din ochi, cercetându-l. Și privirea spectatorilor, care o privesc pe ea, dar care, de asemenea, se văd unii pe alții privind-o. Totul și toată lumea este vizibilă. Ne place să tratăm privirea ca pe un instrument cinematografic, la fel ca o cameră de filmat care poate mări și micșora și chiar edita. Privirea surprinde chiar și cele mai mici mișcări de transformare ale lui Boglárka, cum ar fi tremurul degetelor sau transpirația de pe obraji. Deci, pentru mine, dialectica dintre film și spectacol începe deja în interacțiunea dintre mișcare și privire. Un alt contrast interesant apare în tranziția de la spectacol la proiecția filmului, atingând ceva mai fantomatic. În cadrul spectacolului, publicul simte gravitatea, greutatea tangibilă și fragilă a corpului vârstnic. Îmbătrânirea se simte ca o muncă grea pentru corp – gravitația devine mai grea și există o nevoie constantă de a o depăși. Încarnarea lui Boglárka exprimă acest lucru atât de intens! În ciuda cadrului fictiv, transformarea ei este reală din punct de vedere fizic, aproape ca un documentar. Când intrăm în spațiul întunecat al proiecției video, pentru că Figuring Age are această structură dublă – întâi performance, apoi proiecție video – ceva se schimbă. Pentru mine, ceea ce iese în evidență ca esență în acest spectacol-instalație este un fel de lejeritate acorporală în care se transformă cele trei doamne. Ele devin lipsite de greutate – asta le poate oferi proiecția video: privilegiul fantomei de a fi fără corp, de a deveni lumină pură.
A.M.: Boglárka, să ne imaginăm că, peste 50 de ani, o tânără dansatoare vine la tine să te cunoască, așa cum ai făcut tu cu Irén Preisich, Éva E. Kovács și Ágnes Roboz. Să preusupunem că ai, metaforic zis, un număr limitat de „semnale” pe care i le poți da respectivei fete: poți să execuți câteva mișcări, să spui câteva povești, să-i adresezi câteva întrebări. Cum te miști, ce-i povestești și ce o întrebi?
Boglárka: Haha! Glumim mereu spunând că dacă aș mai juca Figuring Age peste 50 de ani, aș îmbătrâni în spectacol… dar răspunzând la întrebarea ta, pentru noi este vorba întotdeauna despre relație. Cred că pe acea fată tânără aș întreba-o despre spațiul dintre mine și ea, despre cum mai e spațiul fizic și de timp care ne desparte… Și nu cred că aș „juca”, dacă m-aș întâlni cu ea. Pot să fac acest mimesis când interpretez, să fac „teatru”, dar cum niciodată nu putem ajunge prin noi înșine la o reprezentare completă a altceva sau a altcineva, eu una prefer să „devin” negociind cu prezențele celor de lângă mine.
A.M.: Nu știu în Germania sau Ungaria cum stau lucrurile, dar în România vârstnicii sunt nu doar foarte puțin reprezentați artistic, ci și foarte rar invitați să fie parte activă din ecosistemul cultural și social; sunt o categorie pe care, retoric, societatea o „respectă”, dar în fapt acest „respect” e mai curând o excludere trecută sub tăcere ca ceva firesc. Mă-ntreb dacă nu cumva vârsta înaintată e exclusă din culturalitatea urbană dintr-un insidios mecanism de protecție: ca să fim funcționali în sarcinile de zi cu zi, tot mai cronofage, ne ferim de imaginea vârstnicului, care ne-ar aminti că există un „capăt”, adică moartea. Or, când iei asta ca măsură, multe lucruri devin brusc neimportante, alegi să eviți ce te stresează inutil, să ai o altă prețuire a timpului etc. Nu cumva imaginea vârstnicului e, în subteran, și o imagine a rebeliunii față de workaholismul timpurilor noastre?
Andreas: În limbajul fizic din Figuring Age, temporalitatea unui corp îmbătrânit joacă un rol important. Noi vă propunem acele momente „moarte” de așteptare, de întrerupere a fluxului unei zile, unei vieți. Acolo unde fluxul mișcării se oprește este locul unde începe coregrafia. Da, în lumea noastră moartea pare să fi devenit un tabu, ceva care aparține marginilor – acelor corpuri pe care elita politică și sistemul capitalist târziu le consideră ca bune de aruncat. Acum, cu avatarurile digitale postumane și cu versiunile AI ale noastre în diverse forme de reproductibilitate/viață digitală, suntem prinși în iluzia nemuririi, pierzând total din vedere propriul nostru viitor iminent: moartea. Un viitor care se întâmplă deja și care e mai puțin SF decât sugerează tehnologia. Dar, cine știe, poate că propria noastră mortalitate poate servi drept memento pentru a fi mai compasionali și mai umani față de cei care par diferiți de noi.
Boglárka: A fost nevoie de mult timp pentru a dezvolta Figuring Age și nu am vrut să trecem pur și simplu la următorul concept sau următoarea producție. Așadar, a fost o sarcină foarte satisfăcătoare, dar și solicitantă să prezentăm spectacolul de peste 100 de ori, în toată lumea, și să învățăm din experiența de a rămâne, practic, alături de aceste femei. Având în vedere că au trecut deja 8 ani de când le-am întâlnit pentru prima dată și că am fost în turneu global cu Figuring Age timp de 4 ani, experiența de a îmbătrâni… departe de sinele meu mai tânăr – pe care îl văd încă în film – e foarte marcantă. Nu este vorba doar despre cât mi s-a transformat corpul între timp, ci că de fiecare dată îmi amintesc de impulsul celei ce eram când am decis să realizez un proiect cu dansatoare în vârstă, și realizez cât de mult mi s-au schimbat gândirea, întrebările și percepțiile în anii din urmă. Firește, ce descriu acum este o experiență obișnuită, numai că în domeniul dansului contemporan suntem presați să producem în mod constant noi lucrări pentru a supraviețui, ceea ce ne obligă ca toate lucrările posibile, toate spectacolele imateriale, cele din capul nostru, să aibă viață scurtă – concretizarea lor e o formă de renunțare la ele. Insistând asupra continuării și coninuității acestui spectacol, îmi doresc o „ecologie” a producției sustenabile, o formă de încetinire a timpului artistic. Am lucrat cu femei de peste 90 de ani, care aveau propria lor temporalitate și încetineală; a trebuit să ne adaptăm la ritmul lor. Așa că mă gândesc adesea la cât timp a durat crearea acestui spectacol și la faptul că aceste femei încă ne însoțesc. A fost modul nostru unic de a lucra cu bătrânețea. Invitând publicul de toate vârstele alături de noi la Centrul Național al Dansului București, în Iridescent, pe 3 noiembrie, aș vrea să închei cu acest citat din Seneca, peste care am dat întâmplător zilele trecute: „Cea mai mare parte a vieții noastre ne-o petrecem făcând lucrul greșit, în cea mai mare parte a vieții noastre nu facem nimic și aproape în toată viața noastră facem altceva decât ceea ce ar trebui să facem. Puteți să-mi spuneți pe cineva care pune preț pe timp, care îl prețuiește? Cine dă valoare zilelor, cine înțelege că fiecare zi este o zi a morții? Suntem dezamăgiți că vedem moartea ca pe ceva ce se va întâmpla în viitor, când cea mai mare parte a morții este deja în spatele nostru. Ceea ce a trecut din viața noastră este proprietatea morții.”
Concept, coregrafie și producție: Boglárka Börcsök & Andreas Bolm
Dansatori vârstnici: Éva E. Kovács, Irén Preisich, Ágnes Roboz
Performance: Boglárka Börcsök
Lumini și sunet: Andreas Bolm
Costume și scenografie: Boglárka Börcsök & Andreas Bolm
Traducere în engleză: David Robert Evans
Producție performance: Boglárka Börcsök & Andreas Bolm
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok.
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
