Literatura română contemporană este un spațiu deschis, unul ludic aș spune. Bineînțeles, jocurile pot fi împărțite în distractive și plictisitoare, depinde de jucător. Am citit romanul de debut al lui Gabriel Udrea, Străzi fără nume (editura Cartex) și mi-am dat seama că interbelicul este, în continuare, nostalgia noastră prefăcută.
Încă din primele pagini te prinzi că pomul lăudat este Bucurestiul interbelic, cu bărbații în frac, și femei aproape inexistente. Mă rog, cele de viță mai scăpau în societate. Toată atmosfera creată este un elogiu adus unui timp în care, statistic, social, antropologic, sărăcia trona. București era doar spoiala unei țări care își lăsa populația (predominantă) din rural să se înece în sărăcie, pe când o mânuță de privilegiați făceau politică la oraș. Avocați și funcționari ai statului, această mică burghezie a fost atât de elogiată în scrierile vremii încât, te gândești că în zilele noastre nu mai are ce căuta în literatură.
Nimic mai greșit. Ecourile unui trecut glorios pentru „intelectualii” interbelici își fac locul și în literatura româna contemporană. Singura problemă este că limbajul, mama lui de limbaj, rămâne unul pur comunist, contrar dorinței narative.
Limbajul
În camera neobișnuit de înaltă, gândul aflat în răspăr cu vorbele rostite în jur persista ca un refren întipărit în memorie: „De data asta, va fi diferit. De data asta, va fi diferit”
Încă din deschidere se poate observa o apetență pentru cuvinte „premium”, cuvinte care nu sunt folosit în mod uzual. Sigur, instanța narativă poate crea un cadru aparte, iar cuvintele sunt doar instrumentul. În cazul romanului de debut al lui Udrea n-am simțit asta. Limbajul crează în acest caz o butaforie care se prăbușește la primul suflu; un fel de casa purcelușului mezin.
Pe parcursul romanului, cuvântul este folosit doar pentru a frapa; se simte o ușoară tendință de pick me. Naratorul alege să își expună pledoaria prin fraze alambicate, greu de înțeles și fără sens. Scriind acum, mi-am amintit unde am mai întlnit genul acesta de descrieri. În Patul lui Procust. De, roman interbelic.
Scenele corporale sunt descrise în cele mai nepotrivite cuvinte. Fie este cea mai neinspirată scena de sex, fie autorul a dorit să o cenzureze. Dacă este a doua variantă, a reușit. Personal nu mi-am putut da seama de unde vine disprețul din actul sexual.
Fata se eliberă de rochia de mătase, oferindu-i ocazia să cerceteze în voie spectacolul trecerii neconsumate de la adolescență la maturitate ce i se dezvăluia acum în contrastul dintre sânii plini și umerii înguști de copil sau în armonizarea șoldurilor colțuroase cu bazinul deja pregătit pentru maternitate. În clipa în care porni să ia în stăpânire corpul traversat de spasmele ultimelor reflexe de apărare, perspectivă răsturnată anulă din nou reperele cunoscute ale chipului aproape desfigurat de frică, dispreț si voluptate, modificări subtile generate de renunțarea la intimitate. Pe drumul spre celălalt, continuau totuși să se înalțe alte și alte obstacole și după dăruirea trupurilor, descoperi cel care trebui să se mulțumească și acum doar cu frânturi precum încolăcirile bazinului fremătând peste corpul lui paralizat sau gemetele oprite undeva la mijloc, între respingere și implorare, adăugând un nou strat în sonoritățile glasului copilăros.
Am ales să ignor unele asocieri de cuvinte din fragmentul de mai sus. Privit per ansamblu, singura explicație plauzibilă e că autorul nu a știut de fapt cum se scrie o scenă eroitco-sexuală, iar lucrul acesta e de înțeles.
Personajele
Personal am găsit mereu amuzant felul în care unii autori aleg să scrie personajele feminine. Perioada interbelică nu a excelat la construcția unor personaje feminine verosimile, iar Udrea pare că de acolo s-a inspirat. Ada Mavrodin este definiția femeii scrisă de un bărbat. Vă dau și câteva exemple:
Sau, dacă vrei, era vorba de o nepotrivire cu Bucureștiul interbelic, care se-ndepărta de atmosfera patriarhală a orașului natal.
Acestea sunt cuvintele Adei Mavrodin, născută și crescută la Londra. Face referire la bunica ei Matilda care alege să-l părăsească pe Iorgu pentru a se muta din permisivul București, în orășelul patriarhal Câmpulung. Cauza? Niște probleme de natură psihică. Deloc misogin.
La polul opus, personajele masculine sunt lăudate. Toți intelectualii s-au înghesuit în paginile acestui roman de debut. Evident că sunt într-o luptă continuă de dominanță. Își testează femeile, se joacă de-a puterea. Ce să faci dacă Bucureștiul era atât de feminin friendly în interbelic?
Planuri narative și atmosfera creată
Dacă ne-am ridica deasupra acțiunii pentru a privi construcția, am observa o narațiune pe mai multe planuri. Avem planul trecut (Grig, bunicul Iorgu, Matilda, Leon și Pia, mama lui Andrei), trecutul adus în prezent (medicii) și viitorul sumbru (criza financiară din 2008). Problema e că Udrea a încercat ceva complex, dar a rezultat ceva ambiguu, neterminat.
Atmosfera nu este nici ea foarte bine diferențiată. Totul are un aer de nostalgie, dar una falsă. Nu e ceva credibil, simți că autorul minte prin narator. Tot romanul este un exercițiu de scriere creativă, unul nefinisat.
Cred că în viitor, Gabriel Udrea își poate peria stilul, fără a mai vrea să impresioneze prin limbaj. Mai cred că interbelicul ar trebui să rămână în opera autorilor care l-au trăit, orice încercare de interpretare este un fatalism mai mult sau mai puțin asumat. Societatea zilelor noastre este mult mai ofertantă decât ce-a fost în trecut. Nu mai putem schimba ce a fost.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici. 
