Am cunoscut-o personal pe doamna Oltița Cîntec cu doi ani în urmă, într-o seară de noiembrie, când mi-am făcut curaj și am invitat-o în platoul emisiunii SCENE ȘI CUVINTE.
Am descoperit un om deschis, plin de viață, cu mult umor și cu foară multă iubire față de teatru, cu mult respect față de profesia de critic de teatru. Astăzi doamna Oltița Cîntec a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări prilejuite de lansarea cărții ” Kitul artistului incepator ” în cadrul celei de a XXXII.a ediții a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț.
un interviu de Alina Maer
Este tentant să încep a vă întreba „Ce-ați făcut în ultimii doi ani, doamnă Oltița Cîntec?”, dar rezist tentației întrebându-vă doar care a fost cel mai important moment din viața dvs în ultimii doi ani?
Începem cu o întrebare grea, stați să deschid folderele: și asta e important, dar nu; și asta, dar tot nu!; și asta…; e dificil să aleg. Că sunt multe și fiecare contează într-un fel, chiar în mai multe feluri. Am vizionat spectacole, am scris despre ele, am cercetat, am elaborat studii academice, am curatoriat două ediții de Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași („feminin-masculin”, „tranziție”), am predat/predau la Licență, Master, Școală doctorală, coordonez disertații, teze doctorale, volume colective. Ah, uite asta o desemnez „cea mai…”! Nu știu dacă e chiar în vârful ierarhiei, dar faptul că am dus la numărul 10 (ultimul) seria de volume colective bilingve consacrate teatrului românesc e ceva… frumos. E vorba despre 27 de co-autori, idei, teme și subteme, 3127 de pagini care au călătorit, călătoresc și odată cu ele și teatrul.ro prin lume, grație versiunii engleze (cinci traducători). E un proiect unic la noi, de cursă lungă, care a coagulat un colectiv informal de contributori. Nu e ușor să mobilizezi, să coagulezi, să faci echipe, să găsești resurse financiare. Ne oprim, acum, 10 e o bornă. Ne apucăm de alte proiecte.
În anul 2023 ați primit Premiul Uniter pentru critică teatrală. Cu ce v-a schimbat viața profesională acordarea acestui premiu și care credeți că a fost atu.ul dvs în câștigarea lui, atu ce v-a impus în fața celor două contracandidate?
Nu mi-a schimbat viața profesională, el a venit (după patru nominalizări) ca o „coroniță” dată de breaslă, sunt un critic activ, prezent, implicat. Atuul meu? Habar n-am. Culmea e că, tura asta, nici n-am fost prezentă la festivitate, eram la Londra cu treabă teatrală. Dar am „regizat” înainte de plecare momentul, dacă urma să fie, am scris un speech „rebel” (cu citare din Snoop Dogg), am rugat-o pe Nicoleta Lefter să îl citească. A fost epic: ea se descălțase (pantofii eleganți pe care-i purta nu erau prea confortabili) și nu i-a găsit când a trebuit să urce să-mi ia trofeul. S-a dus desculță! Eu la Londra în clipele alea mă spălam pe dinți, lungimea de bandă nu era prea bună, streamingul era pixelat, cu întreruperi audio. Dar au început să curgă avertizările pe telefon, asta a fost semnalul că l-am luat. Și uite-așa, teatrologul Oltița Cîntec a devenit „personaj” jucat de o actriță și nu oriunde, pe scena de la Național București. Și mai fain a fost că am luat și premiul neoficial al publicului, am avut cele mai multe voturi, aproape tot atâtea câte locuri are sala TNB. Au fost „spectatorii” mei de-a lungul timpului, mă bucur că ceea ce fac contează. Istoria trofeului nu se încheie aici, e din bronz, e greu, a rămas la Nicoleta câteva luni, căci călătoream light și riscam să mi-l confiște la Security, pe aeroport. Asta ar fi fost cea mai tare fază ever. Miruna Runcan era s-o pățească, la cum arată trofeul, poate deveni obiect contondent.
Lansarea volumului „Kitul artistului incepator. Cum mă fac cunoscut” s-a făcut cu succes în cadrul Festivalului Național de Teatru din octombrie, iar pe 20 oct.2024 o altă lansare va avea loc la Piatra Neamț. De ce Piatra Neamț? Ce vă leagă de Teatrul Tineretului?
La Piatra Neamț, la Festival am fost selecționer de mai multe ori, am fost apoi în juriu, am făcut ateliere cu pasionații de teatru (Spectatorul critic), am fost în juriu pentru concursuri de texte. Sunt legături puternice.
Sunteți un fin cunoscător al peisajului teatral românesc, un peisaj în continuă mișcare, în care au dispărut perioadele de ucenicie ale tinerilor actori. Credeți că, în prezent, numele de Teatrul Tineretului mai este adecvat instituției din Piatra Neamț? Dumneavoastră cum l-ați redenumi ?
Discuția e mai complexă, e decizia finanțatorului ce intenții instituționale are, care sunt nevoile comunității căreia i se adresează. Iar sub aspect administrativ e și mai complicat. Mie îmi place numele Teatrul Tineretului, se referă la spiritul programului artistic de aici, la adresabilitate, e o titulatură pe care o asociez cu energia, activismul, optimismul, cu viitorul.
Ne întoarcem la volumul „ Kitul artistului incepator”. Ce v-a determinat să abordați aemenea temă, cărei nevoi vreți să răspundeți?
Am observat la studenți că după entuziasmul din anul I de studii, generat de împlinirea visului de-a trece examenul de admitere, pe la finele anului II, în anul III, în mod covârșitor, apar semnele de întrebare ”ce fac după absolvire?”. În artele spectacolului, reușita ține și de vizibilitate, trebuie să-ți găsești locul, să te faci cunoscut. Pe piața editorială nu există lucrări de gen care să-i ajute pe emergenți să se orienteze în ce li se potrivește, ce le place, ce se poate, ce e liber, puțin frecventat în pliurile creativității scenice sau conexe scenei. Intențiile mele de autor sunt de transfer de expertiză, de teatrologie aplicată, de ghidaj. Așa cum când scriu despre un spectacol împărtășesc cu artiștii și cu cititorii din ce și cum văd, la fel e și Kitul… Cititorii nu vor găsi o rețetă de reușită, nu există așa ceva, dar află puncte de sprijin, studii de caz despre cum au făcut alții, posibile sugestii. Orice situație trebuie abordată constructiv, înțeleasă ca oportunitate. Sunt atâtea căi profesionale de explorat, trebuie să le imagineze, să le încerce. E tot un traseu de creativitate să-ți construiești contexte de meserie. Uite, Troy Hawk face improvizații performative în stradă, în văzul tuturor, în fața unor supermarketuri, în gări, e adorabil, le postează pe streaming, l-au făcut celebru. Joacă și spectacole de teatru, dar renumele i-a venit de aici și îi umple sălile. La Minack, în Cornwall, se face teatru pe malul stâncos al Atlanticului. Noul Teatru Popular din Franța, care se revendică de la teatrul ca serviciu social al lui Jean Vilar, funcționează la țară, pentru că în orașe e supra-ofertă. Și câte și mai câte…
Volumul a fost foarte bine primit de către oamenii de teatru, dar și de publicul larg, situîndu-se la o cotă ridicată a vânzărilor pentru un volum de nișă. Cui se datorează acest succes?
Editura Polirom a tras un tiraj de 1.220 de exemplare, enorm pentru un volum despre teatru. Mi s-a părut ireal, am zis în sinea mea că nu le vor vinde, dar, în fond, treaba lor, știu ei ce știu. Era în luna mai, fix înainte de Paști, o perioadă de sărbătoare, apoi a venit vara, concedii și, totuși, în octombrie era vândut 75 la sută din tiraj. Cui i se datorează succesul? Intuiției mele că așa ceva lipsea. Conținutului, care face Kitul… atrăgător, prietenos, urmăresc întotdeauna comprehensibilitatea teoretică, proful meu de mate din liceu m-a învățat că dacă nu ai o minte organizată, degeaba ai idei, nu le va pricepe nimeni. Deschid (scurt) o paranteză, sunt identificate structuri matematice în lucrări de artă celebre, de la literatură la arte plastice, nu mai zic de modelele teoretice, totul e creativitate, sunt interconectate.
Succesul Kitului… i se datorează și Poliromului, care a îmbrățișat proiectul, care are o rețea de distribuție foarte extinsă, bine pusă la punct. Și nu în ultimul rând, curiozității tinerilor artiști, dar nu numai a lor, ci și acelora care îndrăgesc teatrul ca spectatori. Cartea aceasta e și despre/pentru ei. Am un capitol despre aplauze, altul despre Poliția teatrelor, despre actori recunoscuți global care simt nevoia unor pauze și fac lucruri banale (Daniel-Day Lewis, cizmărie).
Va urma un volum „Kitul teatrologui incepator”?
Nu. Partea pentru teatrologi e inclusă în subtext. Și, pe alocuri, explicit. Am un capitol referitor la revistele de teatru, la echipe de creație de unde nu pot lipsi teatrologii. Sunt mulți artiști care fac cercetare implicită, se auto-teoretizează, publică în legătură cu teatrul lor laborator, procesul de creație este, în aceste cazuri, la fel de important precum rezultatul final, în biunivocitate artă-teorie. Am inserat în sumar și exemple de teoreticieni care au făcut spectacole (Hans Thies Lehman) și au jucat în ele (Will Gompertz, din zona artelor vizuale). Concept de spectacol am elaborat și eu (La Cabine e cel mai recent, am scris draftul inițial, l-am dezvoltat devised cu actorii introducând elemente din autobiografiile lor), dar de jucat, nu voi juca. Ca s-o dăm iar pe glumă, personaj am fost deja la Gala Uniter, sunt, episodic, și în La Cabine (autoreferențialitate ironică). Kitul… trebuie musai citit și de teatrologi.
Pentru că am adus în discuție profesia de teatrolog, voi reveni la intrebarea care a dat titlu emisiunii în care ne-am întâlnit acum doi ani:„Critca de teatru, încotro?”. Deci, încotro privește critica de teatru, cum răzbate ea într-un decor în care iau amploare judecățile bloggerilor, părerile deseori subiective ale influencerilor? Ce unelte mai are în prezent criticul de teatru să își construiască o lucrare care să dăinuie și să impună ?
Locul criticului și al opiniilor lui avizate nu-l va ocupa nimeni. Și noi trebuie să ne adaptăm la vremuri, să scriem în spiritul timpului, și pentru online. Contează despre ce, ce și cum scriem, s-o facem accesibil, în mai puține cuvinte/semne, în medii care sunt în vogă. Adică să colonizăm noile medii de comunicare care plac publicului. Altfel, acolo vor fi doar cei ce nu se pricep, specialiștii în „părerisme”.
Ați publicat decurând pe pagina de Facebook câteva rezultate ale barometrului cultural 2023.
– 25 % din populația RO a mers cel puțin o dată la teatru. Cu 5 % mai mult decat cu un an inainte
– consumul public e dominat de mersul la cinema – 34%
– 20 % din tineri (18-35 de ani) au participat la festivaluri de film si teatru
– doar un sfert din populația RO e receptivă la cultură în spațiul public
Cum vi se pare aceste procente? Cine nu are nevoie de teatru, de cultură?
Evaluarea statistică realizată de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală are marja de eroare de +/- 3, 1% și 95 la sută încredere. Rezultatele acestea se cer interpretate, „citite” analitic, altfel rămânem cu impresia că românii detestă cultura. Desigur, există analfabetism funcțional, educația a eșuat în multe straturi ale ei (cea științifică, de pildă, cea artistică lipsește aproape total). Degeaba plasăm vina în spatele cetățeanului, obișnuințele lui vin prin modelare, iar consumul e efectul unei înlănțuiri cauzele care pornește de la ofertă. Ce vreau să spun e că sunt categorii de cetățeni care nu au ofertă culturală. Instituții de spectacole nu există decât în marile orașe, mediul rural și urbanul mic sunt uitate. Ce să consume oamenii aceștia? Iar pofta vine mâncând! Ar trebui gândite programe serioase în acest sens, pe termen de măcar 5 ani, 10 ar fi ideal, finanțate, pentru a avea rezultate care să îmbunătățească numerele. Trăim vremuri cu mari schimbări de paradigmă cultural-perceptivă, filmul e mult înaintea teatrului în preferințe, noile tehnologii schimbă lumea și odată cu ea, pe noi toți.
Criticul Valeriu Râpeanu scria cu ani în urmă în „Contemporanul” că, în relația public –oameni de teatru, exisă tendințe extreme: sau uitarea și igonorarea publicului, sau la cealaltă extremă folosirea publicului drept argumente hotărâtor pentru susținerea unui demers artistic. Cum priviți raportul teatru-public? Cine pe cine influențează mai mult? Și cum poate arbitra criticul de teatru acest meci cu jucători necunoscuți?
Artiști-public e un raport fondator. Nicolas Bourriaud vorbește despre teatru ca spațiu relațional, dispozitivul relațional e baza artei scenice (la Tim Crouch, ca sa dau un singur exemplu, în Autorul, e miza constructului dramaturgic). Ultimele decenii au acordat privitorilor un rost mai mare în procesul creativ. Teatrul oamenilor reali, al experților (Rimini Protokoll) recurg la non-profesioniști; Pippo Delbono lucrează cu interpreți atipici și se referă la „acest actor fundamental care e publicul”; Romeo Castellucci preferă, în anumite contexte scenice, persoane neașezate prin studii în metode. Spectatorul s-a emancipat (Rancière), a devenit element ale creației, receptarea a devenit parte a conceptului performativ, înainte sau chiar în timpul spectacolului, în varii forme: privitorul alege în ce direcție să meargă spectacolul printr-un sistem de vot, prin opțiunea de a urmări o variantă ori alta; prin participativitate (testimoniale cu rost de documentare ce premerg scrierea textului de scenă) etc. Sunt multe estetici noi care mizează pe public repoziționat în etapele de creație, ca resursă activă.
Se apropie finalul anului. Ce doriți pentru teatrul românesc și ce vă doriți dvs ca spectator și mare iubitor de teatru?
Să fim cât mai creativi și să seducem publicul!
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
