Un spectacol deja ajuns la maturitate, punerea în scenă a ultimului text din trilogia „Setea muntelui de sare” plasează „Paracliserul” în oglindă cu fiecare rătăcire spirituală, modernă sau datată, de dinainte de a merge în fața lui Dumnezeu pentru a vă da unul altuia o a doua șansă.
În esență un monolog oniric despre du-te, vino-urile jucate cu credința și dramatizate prin munca zilnică a unui paracliser – îngrijitorul unei biserici și practicant al rugăciunii –, spectacolul urmărește autoconvingerea personajului că, odată ce înnegrește fiecare piatră de până la altar la flacăra lumânării, ca într-un soi de meditație activă, Dumnezeu se va înălța, nu în corespondență cu iconografia saturată a muralelor sau a chipurilor cioplite, ci printr-o șoaptă pasageră, rostită de partea cealaltă a fumului. Printre reflecții asupra dorinței noastre „de a ne naște – orbi, surzi, betegi, oricum, numai să ne naștem”, chiar și ca simplu semn al decăderii cerului, greutatea interpretării unei astfel de scrieri, ale cărei imagini poetice comunică între ele doar prin fluxul unei conștiințe înnebunite de căutarea de sens, presupune o anumită abilitate actoricească de a te lăsa locuit de text, în favoarea „psihologizării” excesive a unui joc realist. Și cum s-ar putea ca nimeni să nu vorbească mai cu jind de Marin Sorescu decât o face Claudiu Bleonț, la țigara de după reprezentație, jocul funcționează și el cât se poate de susținut.
Altfel, alegerea aproape uitatei meserii de paracliser, din textul original, drept canal de expresie atât a intuițiilor mai degrabă imaginate ca efect direct la un dă-mi, Doamne, un semn nesfârșit, cât și a neasumatelor îndoieli care nu mai rabdă până la o minimă certitudine, „arhaizează” suficient de deliberat nevoia de a găsi sensul în dialogul cu divinitatea, încât să facă din acest „a crede” sau „a nu crede” o tatonare poate deja extenuată, din generație în generație – la fel cum e pasat și postul în sine, prin moștenire. Dar întocmai în baza atâtor strigăte lăsate nerăspunse, interpretarea voit îngroșată a lui Claudiu Bleonț, livrată ca de la marginea unei nebunii îndelung premeditate și performative în insistențele ei de a fi văzută, devine o nevoie împlinită a textului.
Dincolo de acest text spumos chiar și stand-alone și de o aplecare asupra lui care transpiră vechimea relației actor-text, „Paracliserul” nu cere mult pentru a fi eficient. Asurzitor în polemica neîndulcită adresată vieții, în primul rând ca provocare de a-i fi contrazise îndoielile și, mai apoi, din inerția de a cupla îndoială la îndoială, el face din liniștea bisericii pretext pentru a imagina, printre negații, apariția imperfectă, fragmentată a unei divinități prea puțin preocupate de spectaculosul uman. Cu spațiul scenic delimitat de două pânze translucide, fragmentele de monolog sunt asociate unui set de videoproiecții adesea pur ilustrative – paracliserul se ferește de un liliac, în același timp în care rulează zborul unui liliac – sau ambientale – interioare de biserici, ceruri înstelate, rânduri de lumânări. În contrast cu caznele existențiale și cu un imaginar care mapează vegetația iadului pornind de la un simplu sunet de aripă, alegerea elementelor proiectate rămâne un dublaj la prima mână a imaginilor spuse pe gură și, discutabil, o distragere vizuală care nici nu complementează, nici nu complimentează textul.
Printre ele, se strecoară și câteva opțiuni regizorale dintr-o altă categorie, precum proiecția unui mirroring, editat în estetică de expresionism german, care își propune să facă din Claudiu Bleonț o a șaptea reflexie, fără să se adapteze la șansele infime ale actorului de a se sincroniza cu materialul video, într-un moment jucat parțial cu spatele la el. Asta, probabil, nu ar fi atât de strident dacă nu ar fi plasată într-una din puținele minute legate de tăcere ale personajului. Similar, nici inserția unui scurt solo de heavy metal nu s-ar citi ca nejustificată, dacă n-ar împărți difuzoarele cu atmosferice bisericești sau dacă ar lucra drept o intervenție asumată pe toată durata spectacolului, în praguri dramatice dedicate.
La intersecția între dramatic și poetic, între zeci de scântei de lumânări aprinse și sute de dubii pasate când către sine, când către un Dumnezeu mut, „Paracliserul” propune o meditație universală asupra interdependenței dintre sens și certitudini. Interpretat din combustibilul unei încrederi totale în genialitatea scriiturii, cât și dintr-o familiaritate cu frământările personajului posibilă doar odată cu îngroșarea numărului de reprezentații, monologul lui Marin Sorescu își capătă, la montarea din scena Teatrului Dramaturgilor Români, o anumită totalitate a nuanțelor, mulțumită jocului atât de neglijent față de sine, ca actor, al lui Claudiu Bleonț. Deși pe alocuri destabilizat de videoproiecții care întâmpină replica mult prea ad litteram sau de fragmente muzicale disonante cu ABC-ul cadrului dramatic, spectacolul aduce în prim plan un paracliser care, indiferent cum pendulează între prezența și absența divinității, nu rătăcește niciodată în drumul spre tot mai multe întrebări.
Teatrul Dramaturgilor Români
După un text de: Marin Sorescu
Regia: Marcel Țop
Distribuția: Claudiu Bleonț (Paracliserul)
Scenografia: Anca Cernea
Video-multimedia: Sebastian Gherman
Regia tehnică: Bogdan Vladu
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
