Am fost la „Părinți“ fără așteptări, nu știam mai nimic despre acest spectacol și am plecat, așa cum spune chiar regizorul Cristian Ban, altfel din acea sală de la Metropolis.
Părinți este o poveste foarte tristă spusă cu mult umor și nostalgie despre vremuri și locuri în care poate am trăit sau poate doar am auzit vorbindu-se despre ele, însă dacă spectacolul excelează la ceva acela este modul în care recreează acel univers al României comuniste și mai ales post-comuniste. Referiri familiare la locuri, tipologii de oameni sau oamenii importanți ai acelor vremuri se întrepătrund fără efort cu povestea principală, a Ioanei Negrilă, o fetiță născută și crescută în Slatina, într-o familie care trece printr-o tragedie îngrozitoare. Ioana și spectacolul fac treceri subite de la un timp la altul, de la copilărie la viața de adult, încercând să vindece răni vechi, încă deschise după zeci de ani.
It was the best of times, it was the worst of times
Spectacolul reușește să aducă la viață cu multă dibăcie vremuri de mult uitate din noi și depinde mult de modul în care spectatorii se pot conecta la universul post-comunist. Sunt deja multe spectacole care abordează perioada comunistă, dar ceva mai puține care abordează ce s-a întâmplat în România după căderea comunismului, mai cu seamă într-un mic orășel de provincie cum este Slatina. Se râde mult la Părinți, de multe ori amar pe măsură ce ne apar în față personaje sinistre ale istoriei post-comuniste cu aerul de salvatori pe care îl aveau în acea perioadă confuză. Da, apare și Ion Iliescu. 😊
De la costume (cine mai știe treningurile de fâș?) și până la modul în care personajele interacționează, totul este menit să te ducă acolo și să nu te lase să te detașezi vreun moment de poveste și eroii săi. Ești în Slatina anilor 90 cu speranțele oamenilor care trăiau acolo, cu dezamăgirile lor, cu tragediile personale și colective. Povestea face treceri de la un an la altul, de la un personaj la altul, fără însă ca acțiunea să se rupă vreun moment.
Drama copilului “normal”
Ioana, personajul principal jucat cu multă duioșie de Teo Dincă, este un copil care trece prin drama copilului nevăzut din familia sa, concentrată în întregime pe o dramă paralelă. Astfel Ioana, crește și încearcă să își găsească locul în familie și în lume, în paralel cu această dramă, cu durerea părinților săi și cu a ei și cu toată confuzia perioadei de tranziție. Este un spectacol care, la fel ca și cartea Dianei Bădică, aduce în prim plan durerea de a fi “normal” și ignorat și nevăzut, chiar dacă nu neiubit. Este o poveste despre cum se cască și adâncesc în timp suferințele părinților într-un copil care nu vrea decât să fie copil.
Generația de sacrificiu
Cred că mulți dintre cei din sală au simțit adânc drama părinților, această generație sacrificată la întâlnirea a două regimuri opuse, care au fost nevoiți să o ia de la capăt într-un univers complet diferit de cel în care au fost crescuți și pentru care au fost pregătiți. Dincolo de tragedia prin care trec părinții Ioanei poți simți dramele tuturor părinților acelor vremuri și modul în care încearcă complet neechipați să se confrunte cu ele. Le ascund sub preș, căci nu știu ce altceva să facă, iar acestea sunt duse mai departe de către copiii lor.
Râs și tăcere
Se râde mult la Părinți, schimburile de replici sunt savuroase și bine jucate de către cei șase actori. Dar se și tace mult și aș aminti aici rolul jucat de Silvana Negruțiu (pe care am văzut-o si în Disco 89: Cele 7 morți ale Mihalelei Runceanu, unde face un rol impecabil, la fel ca și aici). Mama Ioanei nu vorbește mult, are doar cîteva replici, tace mult și dureros și te lasă mereu cu un nod în gât. Este o actriță minunată pe care îmi doresc să o văd cât mai des pe scenă, reușește mereu să transmită emoție și durere fără a fi histrionică, fără să își urle durerile lăsând mai degrabă tăcerea să vorbească pentru ea.
Părinți este un spectacol onest care vorbește cu umor și nostalgie despre oamenii de cândva, dar și despre noi, cei de acum, despre cum am ajuns să ne ascundem de noi înșine și despre cum ne raportăm la cei care au fost înaintea noastră. Este un spectacol care trece dincolo de convenția teatrală, actorii se adresează direct publicului, iar acest lucru nu face decât să te conecteze si mai tare la poveste, să te simți nu doar martor, ci chiar acolo trăind împreună cu personajele de pe scenă traumele lor și ale noastre, ale tuturor.
Este unul dintre spectacolele mele preferate din 2024 și închei prin a aminti gașca de actori pe care i-am întâlnit în fața teatrului după spectacol și cred că aceasta este una dintre cheile acestui spectacol, anume chimia acestor oameni și faptul că pare că le place mult să joace împreună.
Regie: Cristian Ban
Scenariu dramatic: Diana Bădica & Cristian Ban (cu contribuția actorilor)
Scenografie: Andreea Săndulescu
Asistență regie: Nora Zamfir
Lighting design: Vlad Lăzărescu
Foto: Andrei Gîndac, Iustin Șurpănelu
Cu: Teo Dincă, Marius Florea Vizante, Silvana Negruțiu, David Drugaru, Vlad Pânzaru, Maria Alexievici
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.