„Patosfera” sau cum arată emoția în preaplin (și dans contemporan)

Într-un spectacol în care corpul colectiv dialoghează cu contrastele bucureștene, fie ele între niște artă stradală cu „una alta” și pungile de hârtie ale mecului luat la pachet sau chiar între ceva ce ar putea sampla din Allan Watts și trap-ul de duzină, emoția nu-și caută terapeut și nici nu-și găsește măsură. 

Sub direcția artistică a Mădălinei Dan și pornind de la formele de expresie ale emoționalului, atât individual, cât și colectiv, „Patosfera” (unde patosul este echivalentul emoției) este acel spectacol de dans fără timpi morți, care survolează fără să supraliciteze întregul circuit actual de stimuli – personali, culturali, mediatici sau atmosferici – și relația lor de codependență cu cât și cum ne lăsăm să simțim. Mergând pe muzică experimentală, care reușește în egală măsură să mimeze minimala aia de duminică dimineață, un beat de rap cu mesaj, liniștea (pe cât există aici, în oraș) sau chiar să facă electronică din râsete în distort sau toate acele sunete pe care le disociezi când schimbi magistrala, spectacolul dezbracă strat cu strat până la cele mai intime experiențe care marchează o generație – traduse în sunet și mișcare.

Interpreții sunt introduși ca prelungire ale acelorași nuclee siameze, unde fiecare isterie personală reverberează în întreg, indiferent că e vorba despre frustrarea artistului „de indemnizație” care crează tot pentru a fi văzut doar în propria bulă sau despre dureri ceva mai nobile, precum preocuparea că omul a redus pământul la acostament, ecrane și click-uri. Printre anarchestre sau undeva, nu departe de 432 Hz, informații supraspecializate de georeferențiere sau un studiu anecdotic al furnicii, deși nu are cu adevărat un fir narativ, ci mai degrabă caută fizicalitatea acelui moment în care emoția te îngenunchează sau te rupe temporar de ego, „Patosfera” este o derivă în acele manifestări cărora le dai liber doar singur, între patru pereți.

„Te-aștepți mai puțin la poezie în locuri dezafectate, dar există. Cred că este despre asta, despre a privi lucrurile și din altă perspectivă. De a nu ne pune pe noi, oamenii, pe o poziție centrală. Există și un vers într-un cântec din spectacol: «pământul e mic, iar noi ne simțim cel mai mare buric».”

Mădălina Dan, concept și direcție artistică „Patosfera”

„Patosfera”, pe cât este de poetic, pe atât de mult știe când să nu se ia prea tare în serios, când să treacă de la mișcări spectaculare și texte filosofice la freestyle-ul de tipul celor doi băieți și un microfon, într-un dormitor, care dau din cap pe cel mai recent descoperit beat free for profit. Și poate pentru că arta nu trebuie să fie neapărat elitistă, așa cum nu trebuie să ne mințim că ascultăm manele sau radio românesc doar în mod ironic sau la beție, dar și pentru că ne întâmpină cu un slideshow al peisajelor urbane sau detaliilor bucureștene de care ne-am lovit cu toții, vorbește pentru oricare dintre noi.

Altfel, unul dintre cele mai recente spectacole puse în scena CNDB aproape că jenează prin cât este de sincer. Fără să aibă nevoie de scenografii opulante și făcând să fie suficientă o aplicație reflectorizantă în fundal – care permite fiecărei mișcări să se reflecte la nesfârșit – și un reflector, fără să vină cu teorii psihanalitice ceva mai bățoase despre cum ne atragem răul cunoscut și, mai ales, fără să pună presiune să-ți aduci stările într-un mental analitic, te invită să simți, în cea mai brută formă. Iar noi te invităm să-ți treci în agendă următoarea reprezentație, de duminică, 21 mai, fără să o gândești prea mult.

PATOSFERA