În 2017, Adela Stan, o profesoară de la Colegiul „Mihai Viteazul” din Turda, a fost forțată să părăsească catedra după ce a sugerat elevilor săi să urmărească filmul „Full Eclipse”, regizat de Agnieszka Holland. Acest film include scene care explorează relația homosexuală dintre poeții Paul Verlaine și Arthur Rimbaud.
În primul său lungmetraj, regizoarea Katalin Moldovai transpune evenimentul real într-o producție maghiară care s-a remarcat prin câștigarea premiului pentru debut la Festivalul de la Varșovia din 2023, alături de premiile FIPRESCI și Young FIPRESCI.
Am stat de vorbă cu Katalin Moldovai și Adela Stan, discuție în cadrul căreia am explorat procesul de realizare al filmului, modul în care realitatea a fost transpusă în ficțiune și motivațiile regizoarei. Am abordat, de asemenea, impactul lungmetrajului în străinătate și perspectiva Adelei despre film.
Ce te-a determinat să faci un film despre cazul Adelei?
Katalin Moldovai: În 2018 am citit despre Adela în Transindex, un ziar online care acum nici nu mai există. Articolul relua în detaliu modul absurd în care s-a desfășurat cazul. M-a interesat foarte tare să prezint mecanismele fricii, care au funcționat într-un grup restrâns la început, dar s-au hiperbolizat foarte tare în afara școlii. Și, în primul rând, am vrut să prezint faptul că, într-o astfel de societate bazată pe frică, toată lumea pierde. Și copiii pierd cel mai mult.
Cum s-a desfășurat colaborarea? Cum ați creat personajul Anei (jucată de Ágnes Krasznahorkai)?
KM: Am avut un cunoscut comun și atunci am luat legătura cu Adela. După ce am înregistrat câteva conversații, am scris scenariul și l-am tradus în limba maghiară.
Simt că am pornit de la povestea Adelei. Dar până la urmă, când am început să scriem, am intrat și noi în acest personaj și s-a creat un mix de perspective. Dar baza personajului este Adela și hotărârea ei de a lupta pentru valorile ei.
Cât de fidel este filmul evenimentului real? Poți să-mi dai exemple de momente care s-au transpus direct în ficțiune?
Adela Stan: Realitatea și ficțiunea sunt legate de la ideea de a valoriza sufletele copiilor. Prin recomandarea filmului, prin închiderea ochilor, scene pe care le vedem în film. Pe urmă, treptat, deteriorarea relației cu directoarea. Acest raport este prezentat foarte interesant în film. De la o amiciție la punctul în care directoarea întoarce spatele Anei. A abandonat-o. Pe lângă acest detaliu, ședința cu părinții și confruntarea cu comisia sunt momente foarte bine reprezentate. S-a păstrat traiectoria din realitate. Katalin a înțeles perfect și a valorificat acele puncte cheie.
Cât de mult te regăsești în personajul Anei?
AS: Mi-am dat seama de diferența de temperament dintre noi. Ana abordează puțin altfel lucrurile și pare câteodată că nu este un personaj total ancorat în lumea noastră. Ea acumulează treptat semnificații și devine un simbol. Eu sunt la baza acțiunii. Ea este acea semnificație care poate să meargă mai departe de întâmplarea din 2017 și să comunice mult mai mult.
Acțiunea e plasată în Ungaria, dar există anumite detalii care sugerează că lungmetrajul este filmat în România. Cum te-a influențat locația în alegerile regizorale?
KM: Am filmat în Gheorgheni, Harghita. Mi-a plăcut foarte mult școala de acolo, pentru că avea culorile pe care le căutam noi și era o școală veche. Avea o atmosferă a trecutului. Și căutam o clădire în care prezentul și trecutul se pot exprima împreună.
Reprezentarea ursului în film a captat atenția multor spectatori și critici. Ce se ascunde în spatele acestui simbol?
KM: Este un hotel în Gheorgheni care are înăuntru un urs împăiat foarte mare. Și am zis că trebuie să-l folosim în film. Inițial, eu am pornit de la ideea schimbării climatice dar am ajuns să explorăm și frica foarte mult. Oricum sunt legate cele două teme – frica si încălzirea globală. Deci vorbim despre urs ca un simbol al fricii din mai multe puncte de vedere.
Cum a fost receptat filmul în România? A primit o reacție diferită față de Ungaria sau alte țări est-europene?
KM: Primul meu gând a fost că este o temă specifică Europei de Est. Dar, când am fost în Franța, o profesoară mi-a spus că a pățit același lucru și că filmul redă foarte bine această dinamică din școli. Și mi-am dat seama că este o temă mult mai universală decât credeam. În Grecia, a venit o profesoară să ne spună povestea ei, deși în cazul ei colegii au susținut-o. Dar acest lucru se poate întâmpla oriunde, fie că este Grecia, Franța sau România.
AS: Nici eu nu cred că receptarea a fost diferită. În Polonia ne-a mărturisit o profesoară că a pățit același lucru după ce le-a arătat filmul elevilor. Chiar în țara regizoarei, Agnieszka Holland. O profesoară din Ungaria a avut un caz similar foarte dramatic și ne scrie în continuare cât de cumplit a fost pentru ea.
În Grecia, o tânără a plâns amintindu-și de drama ei din liceu și bucurându-se că a existat o profesoară cu care a putut să vorbească deschis și care a ajutat-o să-și găsească identitatea sexuală. Reacțiile au fost diferite dar filmul a fost văzut cu aceiași ochi. Și sunt foarte multe aspecte ale filmului pe care publicul le manifestă.
Ai menționat că te-ai orienta tot spre România pentru următorul proiect. Ce te determină să filmezi tot aici?
KM: E foarte interesant că în Ungaria, pentru mine, doi ani au fost cumpliți. Pur și simplu nu găseam subiecte pe care să le prezint într-un film. Oamenii sunt aceiași pe fond emoțional dar există niște straturi puse deasupra omenescului care diferă în fiecare țară. Și ai nevoie de timp să înțelegi ce se află în capul oamenilor. Ce îi leagă la nivel colectiv. Eu sunt mai conectată de România, pentru că am trăit aici 30 de ani. Simt că aici pot să găsesc resursele pentru a crea. Sunt mai inspirată.
Adela, ai menționat tânăra din Grecia care reprezintă perspectiva elevilor asupra filmului. Cum sunt afectați copiii atunci când se limitează în mod absurd accesul la anumite subiecte?
AS: Ei sunt dornici să experimenteze interiorizarea lor, iar profesorii mediază acest lucru. Îndemnul Anei de a închide ochii este un simbol foarte frumos. A închide ochii înseamnă a-ți proiecta gândurile înăuntru. A te exprima. Dar lucrul acesta este găsit inutil din partea multora.
În 2017, elevii s-au exprimat, vorbind cu mine în particular, dar n-au putut să o facă în mod oficial. Este terifiantă atmosfera aia. Dar există în școli în proporție foarte mare. Acela este modelul de educație care se promovează.
Cum a afectat Without Air modul în care este văzut cazul tău în prezent?
AS: Am primit un răspuns din partea liceului meu. Consideră în continuare că eu am greșit. Eu chiar credeam că s-a întâmplat ceva în 6 ani. Am fost atât de surprinsă să aflu că gândirea oamenilor a rămas la fel. Și dacă lucrurile merg tot așa, nu văd prea bine nici viitorul.
Pentru mine, marea revanșă morală a fost din partea acestui film. A fost din partea artei, și nu din partea oamenilor.
Trailer:
