Am început interviul cu Tudor Ganea printr-un mulțumesc. Un mulțumesc pentru că și-a făcut curaj să trimită manuscrisul de la Cazemata.
Am o povestioară foarte drăguță despre romanul lui de debut, Cazemata. Era în 2016 și maică-mea avea o prietenă care lucra la un magazin de naturiste pe Răscoalei 1907. Intrase firma în insolvență de plată și toate produsele erau reduse, M-am dus cu mama să vedem ce putem să racolăm de pe acolo și tovarășa ei se uită la mine și mă întreabă: „Auzi? Nu vrei să citești asta?”. Și îmi arată Cazemata.Ne-a plăcut ce scrie pe coperta IV și mie și maică-mii și am luat-o. Mai avea un singur exemplar. În următoarele 3 zile am ras-o amândouă. Undeva la trei luni după, am plecat în Deltă să ne interesăm de sat.
Așa n-am mai scăpat de pasiunea pentru romanele lui Ganea. Prin anul doi de facultate am scris un eseu despre Porci, o nebunie antropologică. Atunci când a ieșit Cântecul Păsării a fost prăpăd printre prietenii mei. Nu îmi mai tăcea gura. N-au gustat toți entuziasmul meu. Nu erau constănțeni și nu înțelegeau cine e Geaxana și nici nu voiau să asculte de ce trage chefalul așa de mare la ceva timp după sezonul estival.
Cărțile lui mă ajută să-mi retrăiesc adolescența, chiar dacă nu am trăit-o în perioada despre care scrie (eu sunt ciutanii din Taclale, nu l-am prins la Capitol). De fapt, literatura lui mă determină să cred că timpul nu trece așa de repede. Sunt multe elemente comune între adolescența ta și a mea. Pornind de la prologul ăsta, vă invit să citiți un mic interviu cu autorul.
Sînziana Mocanu: În Vreau să aud numai de bine te referi la scris ca la ceva vital pentru tine. Totuși, din discuția lui Toma cu Mara, scrisul pare a căpăta valențe egocentrice. Este scrisul modul tău de escapism?
Tudor Ganea: În primul rând nu mă refer eu – autorul Tudor Ganea – la scris ca la ceva vital pentru mine, ci Toma Ionescu, personajul principal. Chiar dacă romanul e scris la persoana întâi și se sprijină pe întâmplări și personaje din biografia mea, rămâne în esență un produs ficțional. Dar, da, coincidența face ca scrisul să fie un mod de escapism atât pentru autor, cât și pentru personaj. Egocentrismul este o „atitudine a celui ce privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale” (am citat din DEX). Cred că nu ar fi cu nimic greșit dacă și definiția producerii de ficțiune ar începe cu propoziția asta. Așa că butada conform căreia scrisul capătă valențe egocentrice are un parfum de pleonasm.
S.M.: Pasajele despre mizeria din administrația publică sunt pline de un umor răutăcios. Comparațiile pe care le faci sunt, pe cât de amuzante, pe atât de acide. Pare că personajele primesc un jet de acid de baterie pe față. Pare că ai o direcție foarte specifică a umorului. Care sunt autorii care ți-au format scriitura? Sau umorul ăsta e format pe maidanul din Faleză Nord? L-am auzit, totuși, la mulți constănțeni.
T.G.: Ca în orice operă de ficțiune, fie ea și vizibil altoită pe autobiografie, am denaturat/deviat/alterat biografii și întâmplări reale pentru a le da forma potrivită de îmbinare în puzzle-ul produsului finit, care este romanul. Am prezentat administrația publică cu ironie și umor pentru că așa este filtrul personajului principal. În realitate, lucrurile nu stau chiar atât de rău. Umorul este o formă de supraviețuire în interiorul unui sistem rigid, așa cum este cel administrativ. Așa mă păstrez sănătos la cap la birou. Așa am ales să se păstreze sănătos la cap și Toma la birou. Vocea naratorului am gândit-o din start ca fiind una (auto)ironică. E umbrela cu care personajul principal își păstreză echilibrul în timp ce merge pe sârmă. Altfel ar fi căzut într-o vrie întunecată, iar romanul ar fi devenit o reflecție prea sumbră a realității, așa cum o percepe cineva aflat într-un moment de vulnerabilitate, fără niciun sprijin. Și mi-ar fi ieșit o carte mult mai „serioasă” și „întunecată” decât mi-am propus.
S.M.: Îl pomenești des pe Dostoievski în ultimul roman. Totuși nu pare că el stă la baza stilului tău. Nu e cum a fost Celine pentru Buk. Care e autorul care ți-a dat direcția artistică?
T.G.: Toți autorii pe care i-am citit mi-au dat o direcție. Chiar și cei care nu mi-au plăcut – pentru că de acolo știu ce să nu iau, ce nu-mi folosește mie. Dar, cu preponderență, autorii mei preferați vin din spațiul nord-american și cel rusesc.
S.M.: Personajul Stup. Am empatizat cu ea. Povestea ei m-a făcut să plâng. Cu toate astea, m-a și enervat. Rău. Dar ea, din momentul în care a devenit brutal de directă, nu mai pare ea. Este Stup suma criticilor tăi? I-ai adunat pe toți într-un personaj?
T.G.: Nicidecum. Stup – cea din momentul de sinceritate brutală – e o punere în abis a propriului abis al lui Toma. Ecoul propriilor neliniști, al nesiguranței, al fricilor și al adevărurilor dureroase (legate de scrisul său), pe care Toma și le mătură periodic sub preș, asemenea lui Burcescu. Stup este Toma. Iar Toma sunt eu. Sau invers.
S.M.: Tot în ultimul roman spui despre un fost vecin care s-a supărat pentru că l-ai făcut personaj. Te-ai lovit de asemenea situații în viața reală?
T.G.: Da. Scena aceea este fidelă 100% unei întâmplări din viața reală. Și nu mi-a picat bine. În continuare acel amic – pe care-l știu de peste treizeci de ani – continuă să mă evite. Și-mi pare tare rău. Totodată vorbim de un risc pe care orice prozator trebuie să și-l asume. Riscul de a fi privit cu circumspecție (câteodată chiar și cu repulsie) de persoanele/amicii/prietenii și cei din familia sa, care au nenorocul să să se recunoască printre personajele cărților sale. Cu toții ne dorim o reprezentare cât mai luminoasă a propriei persoane, iar când un scriitor nu numai că nu face asta, dar pune într-o lumină proastă personajul pe care l-ai identificat ca fiind tu însuți, atunci te simți dezamăgit și trădat… deși tot timpul încerc (câteodată reușesc, alteori nu) să explic apropiaților care se regăsesc printre personajele mele că nu m-am folosit de ei/ele decât ca fundații de susținere a unor personaje fictive. Ele, de regulă, au foarte puține în comun cu modelele din viața reală, cu biografia lor adevărată, pe care o alterez și o modific masiv, ca răspuns al cerințelor din ficțiune. De cele mai multe ori nu sunt crezut.
S.M.: Autoficțiunea e destul de populară acum. Totuși, am văzut-o mai mult la persoana a treia (mulțumim Lucia Berlin). Tu ai ales altceva. Cum a fost să scrii la persoana întâi?
T.G.: Autoficțiunea este prin excelență o formă de scriere la persoana întâi. Și e populară de multă vreme. Nu am ales deloc altceva. E calea bătătorită de mulți alți scriitori români contemporani înaintea mea. Era inevitabil să ajung și aici. Am făcut o trecere graduală și previzibilă, zic eu, bifând naratorul obiectiv (în primele mele trei cărți), naratorul subiectiv (în următoarele două) și naratorul protagonist acum, în cea de-a șasea mea carte. Deși am tot amânat și amânat scrisul la persoana întâi, surpriza a fost că, odată intrat în abisul naratorului protagonist, m-am simțit ca peștele în apă. Cred că o să mai fac!
S.M.: Nu îmi place un deznodământ evident, dar de data asta apelez la unul. Cum îți vezi parcursul editorial? În ce direcție simți că te îndrepți?
T.G.: Spre următorul roman, tot în viteza a cincea, tot noaptea – pe ploaie, tot cu faza scurtă.
Pe această cale, vreau să îi mulțumesc foarte mult autorului, atât în numele meu, cât și al tuturor tudorganezilor!
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
