O altfel de aplecare asupra revoluției din ’89, lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mureșanu, „Anul Nou care n-a fost”, pătrunde, la granița dintre comic și tragic, dintre mockumentary și film de autor, în destinul omului oarecare, prea absorbit de propriul nenoroc în România ceaușistă pentru a observa primele semne ale căderii regimului.
Fără pretenții la încadrarea în filmul istoric, ci mai curând preocupat de a alătura fragmente de viață petrecute în „cea mai neobișnuită zi” din istoria recentă, Bogdan Mureșanu propune un film care, printr-o acuratețe a decorului, un limbaj care nu scapă nicio exprimare specific optzecistă și o alăturare documentată a rezistențelor silențioase față de regim, scoate întocmai zeama din atitudinile unui copil inconștient că și scrisoarea pentru moș Crăciun „are urechi”, ale unei actrițe pentru care recitarea Plugușorului patriotic la TV înseamnă să fie dată jos din taxi, ale studenților prinși încercând să traverseze granița ilegal sau ale unei femei care-și pierde casa de o viață din fostul cartier Uranus în favoarea construcțiilor extinse de blocuri gri. Înaintea lansării în cinematografe din 24 septembrie, am povestit cu regizorul și scenaristul filmului despre primele cadre din „Anul Nou care n-a fost” – și singura propunere românească selectată în competiția de anul acesta a Festivalului de Film de la Veneția –, filmate cu șase ani în urmă, despre provocările de producție și despre micile inspirații care au articulat forma finală a lungmetrajului.
A.M.: Dacă nu mă înșel, o parte din cadrele din „Anul Nou care n-a fost” (2024) coincid cu cele din scurtmetrajul „Cadou de Crăciun” (2018). Cum a decurs trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj? L-ai realizat de la început cu gândul de a-l folosi drept un pitch pentru „Anul Nou care n-a fost” sau a fost vorba pur și simplu de un interes susținut pentru viața de dinaintea căderii regimului care ți-a permis să integrezi subplotul din „Cadou de Crăciun” și în filmul de debut?
Bogdan Mureșanu, regizor și scenarist „Anul Nou care n-a fost”: Da, cred că șaisprezece minute din cele două ore și optsprezece minute ale lungmetrajului sunt cadrele din „Cadoul de Crăciun”, remontate și colorizate altfel. Scurtmetrajul într-adevăr l-am folosit ca pe un pitch pentru ce intenționam să fac. Sau mă rog, ce intuiam că pot face încă de pe atunci, când l-am filmat p-ăla micu’. Dar la ambele întrebări răspunsul este „da”.
A.M.: Un element care aduce extrem de multă verosimilitate în „Anul Nou care n-a fost” este starea funcțională a recuzitei – obiecte decorative, casetofoane, mașini astăzi scoase din fabricație. Cât de greu de obținut au fost toate aceste lucruri și în ce măsură a trebuit să interveniți cu reparații, trucaje la filmări/montaj astfel încât să lăsați impresia că filmările s-au petrecut chiar în ‘89?
B.M.: E greu să găsești acum și un set de ace funcționale, darămite un studio TV din anii ’80, cu camere, monitoare și tot restul elementelor de decor. Pe scurt, a fost foarte dificil, dar nu ne așteptam să fie altfel. Toți din acest film am știut la ce ne înhămam. Unii mai slabi de înger s-au speriat și au fugit. Dar cei mai mulți au fost curajoși, profesioniști și oameni de cuvânt. Le mulțumesc. Iar ăsta nu e un film care putea fi făcut de cei lipsiți de tărie sufletească. Este un film făcut de realiști. I se și potrivește deviza aia din ’68 scrisă pe zidurile Sorbonei: „Fiți realiști! Cereți imposibilul!”. Cam asta am făcut noi. Deși ca să-mi revin din delirul de grandoare care tocmai m-a cuprins, cred că în România de azi devine tot mai imposibil să faci orice film. Fie el și fără nicio pretenție artistică.
A.M.: Atât demolarea cartierului Uranus, cât și rezistența unei actrițe de a se afișa, prin intermediul ecranului, în fața cunoscuților anticeaușiști, recitând texte de patrimoniu, sunt frânturi foarte aplicate din viața în regim. Având în vedere că ai semnat și scenariul filmului, cum ai realizat selecția (și intersecția) de evenimente și personaje astfel încât să reflecte în egală măsură provocările zilnice ale clasei de jos – părintele care-și îndeamnă copilul să susțină că a zis să moară nea Nicu de la scara alăturată, nu Nicolae Ceaușescu –, și obligațiile oamenilor din televiziune, securitate?
B.M.: Mai toate poveștile, întâmplările sunt inspirate dintr-o frântură de realitate. Am vrut să înglobez realitatea în ficțiune, până ce granița dintre cele două s-a obliterat într-atât de tare încât filmul poate fi văzut ca un documentar sau, de ce nu, ca un reenactment al unor evenimente care nu au avut loc întocmai, dar care ar fi putut să se întâmple exact așa. Restul ține fix de bucătăria de scenarist, anume potrivirea pieselor narative într-un puzzle mare, în care puteam vedea o întreagă lume la finalul ei.
A.M.: Filmul îmbină foarte natural răspunsuri comice (îngânarea regizorului ca rezistență în recitarea Plugușorului patriotic) cu fragmente poetice („Știi tu cine a murit de dor?”), cadre aproape picturale (Emilia Dobrin la lumina lumânării, în fosta casă) și zoom-uri intervenționiste. Cât de mult ai echilibrat tragedia și comedia din etapa scrierii de scenariu și cât de mult, prin tușa regizorală?
B.M.: Am mai redus, ca regizor, din comicul prezent în scenariu. L-am mai temperat. Altfel, desigur că se tot îmbină momente poetice, cu unele de un comic absurd, altele de road movie și așa mai departe, tocmai pentru că filmul este gândit astfel. Să tot metiseze râsul cu plânsul. Să trezească emoții, mai pe șleau spus.
A.M.: Comparativ cu alte producții recente preocupate de viața în regim sau de revoluția de la ‘89, de la „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” și până la „Între Revoluții”, din ce alt unghi ai spune că privește „Anul Nou care n-a fost” ultimele 24 de ore înainte de căderea regimului?
B.M.: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” este un film pe care îl admir mult, dar sursa de inspirație pentru finalul din „Anul Nou care n-a fost” este un alt film al lui Andrei Ujică, anume „Videograme dintr-o Revoluție”. Dar cred că „Anul Nou care n-a fost” aduce ceva nou în felul lui de a povesti pe ecran. Cel puțin pe ecranul românesc.
Am simțit că am ceva personal de spus, într-o manieră suficient de originală pentru a fi considerată o nouă perspectivă și o modalitate caleidoscopică de a o relata. În acest caz, o poveste multiplot, cu multe personaje ale căror povești individuale se întrepătrund pe parcursul întregului film. Fiecare dintre ele trece prin propriile încercări personale, unele absurde, altele pur comice, într-un interval de o singură zi și dimineața următoare. Sunt oameni obișnuiți, în circumstanțe extraordinare. În cea mai neobișnuită zi. M-a interesat foarte mult să redau umanitatea vieților mici, expuse evenimentelor istorice mari și cum fac ele față sentimentului unei lumi care dispare.
Foto deschidere articol: Cristian Vasile
🔸 Găsește-ne și pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok.
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici. 
