Romgleza, slangul și meme culture – pentru puritanii limbii romîne

De ce din 12 cuvinte pe care le scriu, 3 sunt în engleză? Precizia termenului, referință la glumițe de pe internet, și pentru că unele corespondente din limba română sunt pompoase, greu de contextualizat sau exprimă, în expresii de două rânduri, ceea ce „catchy” acoperă în 6 litere.

Când, în secolul al XIX-lea, se purta furculisionul, s-a creat un nucleu fandosit, care se voia elitist și etala exotic, dar fără proprietatea termenilor, limba franceză. Bineînțeles că se criticau hibridele bilingve și în această eră, din care am moștenit o tonă de cuvinte pe filieră franțuzească, mai ales academice (ca „bacalaureat”), sau care ne scurtează și eficientizează comunicarea („vizavi” în loc de „în fața” urmat de un gerunziu care devine greoi într-o propoziție un pic mai complexă, mai ales când avem vreun articol nehotărât de alăturat).

Discursurile de atunci despre puritatea limbii combăteau în primul rând o lipsă în materie de arte de consum în română (hai să scriem ȘI în limba română, hai să jucăm teatru ȘI în limba română), și, mai apoi, o parveneală, o încercare a Chirițelor și domnilor Goe care nu stăpâneau neapărat franceza de a părea cumva sau altcumva. Restul e naționalism orb, care știm noi în ce derivă mai încolo.

Azi, când globala engleză este un cod necesar (dar și strâns legat de ocupațiile, pasiunile, interesele tuturor – pe un spectru de la jocuri video la accesul universal la articole științifice în domenii de specialitate), atunci când îți impui să scrii cu rigurozitate de patriot în limba maternă, faci traduceri aproximative. Alegi să nu atingi esențe. Trebuie să îți scoți din vocabular acel termen pe care DEX-ul nu l-a somatizat încă. Nu ai cum să vorbești despre internet exclusiv în limba română, decât dacă o faci forțat și, pentru mine și generația mea, este ImPeRiOs să vorbim despre internet.

M-am născut în România, dar m-am născut și în internet până la coate.

Nu e o sărăcire (sau sacrilegiu? barbarism? superficialitate?) a limbii dacă înlocuiești cuvintele fără traducere perfectă, sau pe cele care, în limba română, încă nu înseamnă același lucru. Pe mine mă interesează să mă exprim în primul rând cât mai aproape de esență, și apoi estetic (deși nu mi se pare diferit de o alegere estetică să introduci, eventual în italic, câte-un como se dice). Când scriu, încerc să-mi limitez engleza la strictul necesar. Ba chiar îmi place să cred că nu este o limită a vocabularului meu, ci o lărgire a combinațiilor de litere cu care operez.

Sigur că, dacă te adresezi vorbitorilor de limba română, e ideal să vorbești în limba română. Când scrii mai mult în engleză decât în română, când zici „hintuiește” în loc de „sugerează”/„dă de înțeles”, atunci poți fi suspect, pe bună dreptate, de un vocabular LaCuNaR. Unele surplusuri de engleză sunt deranjante, mai ales acolo unde sensul nu s-ar schimba: un tablou „nice” poate fi și „drăguț” fără eforturi prea mari.

Nu militez pentru englezisme gratuite, sau pentru preponderența termenilor barbari, dar există cuvinte pe care limba noastră nu le întrebuințează la fel, pe care nu le percepem la fel de acut prin sinonime și potriveli parțiale. Pentru că „background”-ul unui personaj nu e chiar același lucru cu „proveniența” lui, și nici chiar cu „contextul din spate” (ce bine sună, nu?). Pentru că, dacă vreau să arunc o referință jucăușă (și punctuală), n-o să traduc „pretty woman” în „frumușica” (nici n-o să se înțeleagă despre ce e vorba), care e trope-ul spre care țintesc. Apropo, trope.

Semnează această petiție unele dintre cuvintele și expresiile mele de căpătâi: hype, binge, sidekick, cringe, twist, catchphrase

Din moment ce atât de mult din cultura pop a momentului este guvernată de meme-uri, TikTok-uri & what-not, este artificial să ne referim la ele prin traduceri stângace. Îmi cer scuze tuturor profesoarelor (de limba română și nu numai) pe care le-am iubit, dar așa este. Nu discutăm globalizarea, dar ea există și astea sunt urmările ei firești: un limbaj un pic mai comun cu oamenii din toată lumea. Engleza e podul pe care facem această trecere.

Presa scrisă nu este nici beletristică, nici articol științific, și da, nici oratorie. Însă adresările contemporane, cu atât mai mult cu cât cele discutate sunt de factură contemporană, țin de presă scrisă mai mult decât de oricare alt stil funcțional în care poate fi redactat un text.

Așteptăm DOOM 4

Uneori, limba română nu ține pasul cu ce vreau eu să spun. Nu e o tragedie. L-am adoptat și pe „sandwich”, și pe „weekend” (merge și „sfârșit de săptămână”, de acord, dar e mai lung, și atunci când vorbești de duminică seară, „sfârșitul de sfârșit de săptămână” e de-a dreptul labirintic). De „download”, „part-time”, „feedback” ai nevoie și sunt permise conform DOOM 3. Eu zic că mai avem nevoie de câteva, care se folosesc conversațional deja și care au ce căuta în dicționarele noastre (doar o îmbogățesc!).

Și, cum limba este în continuă dezvoltare (SI NU E DECÂT UN CONCEPT CREAT DE OAMENI PENTRU A SE ÎNȚELEGE RECIPROC), vor fi mereu termeni fresh (proaspeți!) încă neoficializați, dar pe care, dacă simți, nu e chiar ilegal să îi folosești. Nu trebuie să ne dăm cu DEX-ul în cap unii altora, să pretindem la puritatea unei limbi care nu poate încă să explice tot ce are de explicat. E, totuși, o diferență între „ai niște engleză la gură” și folosirea unor cuvinte asumate, alăturate unui limbaj, de altfel, dezvoltat și pertinent.

Atâta timp cât este un limbaj comun, atâta timp cât lumea înțelege și rezonează cu cele spuse, eu zic că nu e nevoie de formalizări care complică inteligibilitatea, îngreunează textul și nici nu pune punctul pe y (hahaha). Generațiile mele vecine (și nu numai) așa vorbesc, eu aleg ca, în parte, așa să scriu. Chiar și atunci când scriu critică de teatru de specialitate, pentru că n-are rost să punem bariere elitiste între cotidian (nu neapărat colocvial) și artă.

Mențiune notabilă: „gen” este un parazit în scris, o virgulă în oralitate. Nu e chiar o blasfemie a limbii, dar nu este necesar, iar acest articol nu își asumă și nu răspunde pentru toate jargoanele adolescentine. Chiar dacă ele nu sunt vreo crimă, ci doar un motiv de a-ți da ochii peste cap intergenerațional.

Foto-credit deschidere: Lydia Chen