Filmul regizat de Sabin Dorohoi spune povestea Clarei, o profesoară care îngrijește casa și fetița unei familii din Germania, asemenea milioanelor de românce care îi întrețin pe ai lor muncind în străinătate.
Când fiul ei, lăsat în grija bunicului, dispare de acasă într-o încercare copilărească de a ajunge la ea, Clara se întoarce în satul natal din România, unde trebuie să se confrunte cu eșecul ei ca mamă și să încerce să recâștige încrederea fiului ei. O realitate dură trăită de milioane de alți români care nu a mai fost atinsă până acum în producțiile cinematografice autohtone.
Clara e printre puținele filme care vorbesc despre realitatea celor 5 milioane de români plecați la muncă în străinătate și a celor peste 300.000 de copii lăsați în urmă în țară. În acest interviu exclusiv pentru Happening, Sabin Dorohoi vorbește despre inspirația din spatele filmului și mesajul profund pe care îl transmite publicului.
Ionuț-Valentin Bouroș: „Clara” explorează un subiect de actualitate, migrația părinților. Ce speri să învețe spectatorii din acest film?
Sabin Dorohoi: Cred că e foarte important să conștientizăm dimensiunea și gravitatea fenomenului migrației părinților și al copiilor lăsați acasă. După 2007, adică după intrarea României în Uniunea Europeană, amploarea acestui fenomen e așa de mare, încât nu a mai fost întâlnită pe timp de pace în România. În calitate de artist, ceea ce pot eu să fac prin acest film e să trag un semnal de alarmă asupra acestui fapt. Să arăt o realitate de care ne izbim cu toții în mod direct sau indirect, dar pe care mulți nu o conștientizează. Odată ce conștientizezi gravitatea acestui fenomen, poate se pot lua și măsuri concrete în această privință. În același timp, într-adevăr, părinții care pleacă la muncă în străinătate nu o fac de plăcere. O fac din constrângere. Sunt obligați de circumstanțele economice să o facă. Deși părăsirea copiilor care rămân cu bunicii sau rudele e dureroasă, nu poți condamna pe nimeni. Pentru că nimeni nu pleacă dincolo pur și simplu. Pleacă pentru că e forțat să o facă și pleacă cu inima strânsă…
I-V.B.: Cum crezi că acest film poate aduce o schimbare în percepția asupra migrației și a copiilor rămași singuri acasă?
S.B.: Încă de la începutul construcției acestui proiect, mi-am dorit ca dincolo de realizarea în sine a filmului, să deschid un dialog social în această direcție. Așa cum spuneam adineauri, eu nu lucrez în administrație publică și nici măcar nu sunt jurnalist. Sunt artist. Și prin meseria pe care o am, ceea ce pot face, cu ajutorul întregii echipe cu care am realizat filmul, este să mărim gradul de conștientizare asupra acestui fenomen grav.
I-V.B.: Care este importanța parteneriatului cu organizația Salvați Copiii pentru acest proiect?
S.B.: Din clipa în care am început lucrul la „Clara” mi-am dorit să existe și o componentă de „call to action” în cadrul acestui proiect. Dincolo de conștientizarea fenomenului migrației, mi-am dorit să facem un parteneriat cu o organizație care activează în mod direct în această direcție. Astfel, încă din etapele de început ale proiectului am început să ne apropiem de cei de la Salvați Copiii, care desfășoară proiecte speciale pentru copiii ai căror părinți lucrează în străinătate. Ceea ce fac m-a impresionat profund și vă mărturisesc că e o reală onoare să putem fi parteneri în promovarea acestui film și a întregului proiect dedicat copiilor ai căror părinți lucrează în străinătate.
I-V.B.: În ce mod crezi că filmul tău ar putea ajuta la conștientizarea situației copiilor rămași fără părinți în România?
S.B.: De multe ori trecem prin anumite situații, însă nu ne găsim cuvintele să le definim. Vi s-a întâmplat vreodată să aveți greutăți așa de mari, că atunci când cineva vă întreabă cum sunteți, să spuneți simplu „e greu”? Prin acel „e greu” nu dai niciun detaliu, interlocutorul tău nu știe exact cum îți e greu, de ce, cât timp sau ce intensitate de „greu”. Practic, nu empatizează cu tine, pentru că „greul” nu are o poveste. De multe ori suntem copleșiți de acest „greu” și când suntem întrebați cum suntem, nu mai găsim cuvintele sau energia să dăm detalii. Și atunci spui, pe scurt, că „e greu”. Exact așa e și situația copiilor ai căror părinți lucrează dincolo. Iar filmul nostru vine ca o voce a acestora. Ca o voce a celor mulți! În care explicăm pentru toată lumea de ce, de cât timp și cât de tare apasă acest „greu”, pentru a crea empatie reală. Și în acel moment, empatizând cu părinții și copiii, înțelegem mult mai profund acest fenomen.
I-V.B.: Ai vorbit despre migrația femeilor care lucrează ca îngrijitoare în Europa. Care este cel mai dureros aspect al acestei realități?
S.B.: Înțelegerea și dorul. Acestea sunt două cuvinte pe care le-am întâlnit în toată pregătirea acestui proiect, care a durat mulți ani. Românii din diaspora au fost numiți „căpșunari”, „trădători”, „sclavi” sau „leproși”, au fost ridiculizați pentru casele pe care le-au construit și care acum sunt goale, au fost învinuiți că și-au lăsat copiii singuri acasă. Li s-a spus că n-ar trebui să aibă drept de vot și că n-ar trebui să vină acasă în pandemie ca să nu ne îmbolnăvească, deși mulți au rămas fără joburi și locuințe. Loviți din toate părțile, emigranții români sunt afectați de anxietate și depresie. Un studiu medical ne-a confirmat că majoritatea vin la farmacii cu rețete de antidepresive și psihotrope. Suferă de dor de casă! Din exterior nu poți înțelege acest dor. De aceea spun că e o problemă de înțelegere.
I-V.B.: Ce ai învățat din feedback-ul spectatorilor de la festivalurile internaționale și cum crezi că publicul român va reacționa?
S.B.: Filmul a fost deja proiectat la câteva festivaluri de film și în țară. Așa că deja avem pulsul și în această direcție. Vorbesc aici de Timișoara, Iași și București. Ceea ce e interesant este că discuțiile de după film sunt întotdeauna foarte intense, uneori chiar dureroase, pentru că subiectul e unul dureros… Și e așa, indiferent unde e proiectat filmul pe glob. Ceea ce ne arată că oamenii empatizează cu poveștile personajelor, indiferent de apartenența lor culturală, indiferent de rasă, țară sau continentul unde sunt.
I-V.B.: În contextul migrației forței de muncă, cum ar trebui, în opinia ta, abordată această problemă la nivel național?
S.B.: Cum vă spuneam, fiind artist, nu pot avea o părere pertinentă în privința unor măsuri sociale și mai ales economice care ar putea fi luate la nivel statal. Nu e meseria mea și nu îmi dau cu părerea acolo unde nu mă pricep. Cu toate astea, zecile sau chiar sutele de cazuri pe care le-am întâlnit în studierea acestui fenomen, în anii de pregătire ai filmului, mi-au arătat că oamenii încearcă singuri să își găsească soluții. Unii se luptă să emigreze complet, să își ia cu ei și copiii. Pe de altă parte, în ultimii ani am remarcat și o tendință de reîntoarcere a românilor. Migrația nu mai e așa puternică ca acum 10 ani.
Autorul articolului: Ionuț-Valentin Bouroș
Foto: Mihai Bulănescu
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok.
Vrei pe mail o selecție cu cele mai fresh recomandări culturale ale săptămânii? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
