Prin câteva paralele cu mitul Medeei, „Saint Omer” meditează asupra cazului unei mame care pledează (aproape) vinovată pentru uciderea copilului ei de câteva luni, dar pune fapta pe seama unei relații clandestine cu tatăl mult mai în vârstă, a unui blestem și a unei tristeți cronice.
Debutul în ficțiune a lui Alice Diop – și câștigător al Marelui Premiul al Juriului la Festivalul de la Veneția – privește procesul lui Laurence Coly (Guslagie Malanda) prin lentila distantă a unei scriitoare care dedică o carte cazului. Având ca material-sursă situația reală a unei femei de culoare surprinsă pe camerele de luat vederi din Gare du Nord, 2015, cu un bebeluș mulatru în cărucior, doar pentru ca același bebeluș să fie ulterior găsit, împins de valuri până în Berck-sur-Mer, „Saint Omer” seduce fără să atenueze prin circumstanțele maternității unei doctorante-geniu pentru care cel mai cert indicator al statutului relației ei cu Luc Dumontet (Xavier Maly) este imaginea „premonitorie” a unei străfulgerări care îi apare în vis, înaintea partenerului – și nicidecum, până atunci, alte tratamente mai puțin variabile, precum a fi fost deja scoasă pe ușa din spate al fiecărui Crăciun sau acela de a fi fost suficient de tânără pentru a fi iubită în pauzele publicitare ale fostei căsnicii (încă deschisă în acte), dar nu suficient de bătrână pentru a fi prezentată prietenilor.
Dacă moartea copilului, triunghiurile amoroase, terenul fertil pentru discuții umaniste despre imigranți, discrepanțe rasiale sau de gen sau chiar granița morală netrasată între avort și creșterea unui copil din lipsă ar putea fi declarate rețetarul perfect pentru o tragedie spumoasă, merită menționat că „Saint Omer” se ține departe de lacrimi sau milă. Ca influență bine integrată a lucrului anterior cu documentarul, Alice Diop își găsește vocea în cadrele lungi care emulează timpii reali dintr-un tribunal din Saint Omer, unde acuzata nu-și caută țap ispășitor în copilării dure sau evenimente traumatice, ba chiar afirmă că i s-a oferit o creștere din care nu i-a lipsit nimic. Deși comentariile sociale există, dar mai degrabă ca observaționale discrete, chiar și în respingerea juraților pe bază de profesie, filmul este mult mai preocupat de măsura în care un format de judecată atât de lumesc poate să conțină credințe metafizice precum vrăjitoria, fără să condamne la etichete de „schizotipal” sau „fanatic”, sau măcar acele trăiri intime, mai puțin conștiente, ale unei potențiale criminale care nu își abandonează demnitatea sau crezul pentru libertate.
Abecedarul background-ului lui Laurence Coly este bifat, prin frânturi de flashback-uri, înregistrări VHS sau reacții deloc explicative, și de protagonistă – Rama (Kayije Kagame), de asemenea o femei imigrantă, intelectuală, pe punctul de a naște un copil pe care speră, dar pare că se teme că nu îl poate priva de repetarea greșelilor propriei mame. Această oglindire nepremeditată a subiectului cărții în scriere devine pentru Rama un focar de îndoieli asupra maternității, resimțit cu atât mai puternic în tăcerile din sala de judecată, în politețurile schimbate cu mama lui Coly în drumul înapoi spre hotel sau în graba unor organe juridice de a privi radical intențiile acuzatei. Cu un ochi fin pentru acele ascunzișuri dintre mărturii, „Saint Omer” vorbește despre lipsuri, fie ele compromisurile de a iubi doar cu perdelele trase, un ping-pong de proiecții și acuzații între mamă și fiică, nodurile nedezlegate de cositor sau suprimarea identității naționale, din plin.
Bilete aici.
