Descrisă de cotidianul Le Monde ca fiind „o actriță și cântăreață desăvârșită” și lăudată de The Guardian pentru „vocea ca de izvor”, Sarah Gabriel și-a făcut debutul american cu rolul Lucy Lockit din The Beggar’s Opera de Benjamin Britten, sub bagheta lui Lorin Maazel.
Sarah cântă muzică ce cuprinde peste 300 de ani de istorie, susținând recitaluri la Wigmore Hall, Glyndebourne, la Festivalurile Internaționale de la Dartington și Cheltenha. A fondat propria orchestră de cabaret weimarez The Blue Hour, ansamblu cu un succes fulminant descris de The Guardian ca fiind „capabil de magie artistică, pur și simplu!”.
Sarah este și autoarea pieselor de teatru muzical A House on Middagh Street și Barlines și a compus versurile pentru spectacolul Beethoveniana prezentat la festivalul BBC Proms 2020, precum și o prezență recurentă în cadrul Hoinar Festival.
Anul acesta publicul o poate (re)vedea vineri, 16 mai, de la 19:30, la Teatrul ACT, în spectacolul Stairway to Paradise, o poveste dulce-amară despre imigrație, visuri și dorința de apartenență, spusă prin muzică de jazz semnată de George Gershwin. Cu un scenariu original scris de Florian Mitrea și regia semnată de Laura Ducu, spectacolul a fost conceput special pentru ediția a 8-a a festivalului, Hoinar.Odyssey.
Cum a început povestea ta alături de Hoinar și cum ai primit invitația de a reveni în festival, ca parte a ediției cu numărul 8, Hoinar.Odyssey?
Mă bucur să-l cunosc pe Florian de ceva vreme. Am participat împreună la o școală de vară și un festival de arte performative în Anglia, unde ne-am descoperit pentru prima oară reciproc ca interpreți. Deși lucram pe repertorii destul de diferite, cred că am înțeles amândoi că, dacă am colabora, am putea crea ceva cu adevărat special. Exact asta s-a întâmplat.
Am ales muzică din tradiția americană a songbook-ului și am susținut primul nostru concert împreună. A fost o experiență fantastică. Concertul a fost înregistrat de Radio România Muzical, iar reacția publicului a fost incredibil de caldă, mult peste așteptările noastre, mai ales că acest gen nu este foarte răspândit în România. Din acel moment am știut amândoi că vrem să continuăm să colaborăm.
Ediția de anul acesta a festivalului are tema construită în jurul călătoriei, ca fiind o nevoie profund umană care are abilitatea de a ne transforma. Cum ai descrie tu, ca artist, ideea de CĂLĂTORIE?
Cred că uneori e ușor să devii puțin pretențios când vorbești despre ideea de „călătorie” artistică — cel puțin eu așa credeam la început. Apoi mi-am dat seama că e perfect în regulă să o privești așa. Fiecare lucru pe care îl facem ca muzicieni, artiști interpreți sau colaboratori evoluează, iar prin asta devine, inevitabil, un proces, o călătorie.
Ce mi se pare interesant la cuvântul „odisee” este că avem tendința să-l asociem cu ideea de a merge undeva, de a căuta ceva. Dar, din câte înțeleg eu, Odiseea înseamnă de fapt întoarcerea acasă. Iar pentru mine, în acest moment, asta definește cel mai bine ceea ce trăiesc ca muzician.
Motivul pentru care am început să fac muzică a fost simplu: aveam patru ani și nu mă puteam desprinde de pianul vecinului. Dacă reușesc să păstrez acel sentiment de bucurie și uimire în tot ce fac, atunci, pentru mine, asta înseamnă cu adevărat o odisee. Nu e ceva grandios, nu e o luptă eroică sau o misiune evidentă pentru ceilalți. Dar dacă pot rămâne conectată cu acea fetiță de patru ani care descoperea muzica cu o încântare totală, atunci chiar simt că sunt pe drumul cel bun, că mă întorc mereu acasă.
Unde a început călătoria ta ca artist? Și spre ce se îndreaptă ea azi?
Cred că totul a început la prima mea lecție de pian, când aveam — așa cum spuneam — patru ani, iar profesoara mea a început să cânte niște note și să le dea nume. În acel moment, fiecare notă de pe pian a devenit, instantaneu, o persoană în mintea mea. Fiecare sunet era un personaj. Fără să-mi dau seama, atunci s-a format în mine o legătură imediată între sunet, muzică și povești. Cred că am păstrat acest lucru într-o formă sau alta, chiar dacă nu i-am dat mereu un nume. Iar dacă pot continua să spun povești prin muzică, simt că sunt pe drumul cel bun.
Care sunt cei mai importanți oameni care ți-au influențat călătoria prin artă?
Oh, ce întrebare grozavă! Cred că, de-a lungul timpului, am fost inspirată de artiști care își asumă riscuri — și asta m-a entuziasmat enorm. În educația noastră muzicală clasică, ni se transmite adesea că cel mai important este să nu greșim, să facem totul „corect”, ceea ce e, desigur, esențial. Dar ceea ce mi-aș dori cu adevărat este să ajung într-un punct în care totul este „corect” — și abia de acolo să încep să-mi asum riscuri cu ceea ce am descoperit.
M-au inspirat oamenii curioși. L-am auzit pentru prima oară pe pianistul de jazz Keith Jarrett când aveam în jur de 15 ani și am realizat că era complet lipsit de frică. Era dispus să scoată sunete „urâte” pentru a obține efecte emoționale puternice. Din același motiv o iubesc pe Maria Callas: avea o voce magnifică, dar nu se temea s-o facă dură, imperfectă, atunci când momentul artistic o cerea. Era suficient de curajoasă cât să provoace publicul, să-l captiveze, dar și să nu-i ofere mereu ceea ce se aștepta în termeni de frumusețe sonoră.
Și, deși poate suna puțin sentimental, cred cu adevărat că și Florian este un artist care își asumă riscuri. Chiar cred asta. Ar fi fost ușor pentru el să continue pe drumul clasic, interpretând exclusiv repertoriul pianistic virtuos, extrem de dificil, și să se oprească acolo. Dar ceea ce admir enorm, inclusiv la acest festival, este ideea de a extinde granițele — de a explora, de a-ți asuma riscuri și de a combina discipline artistice diferite într-un mod autentic și curajos.
Este ceva ce ai schimba în călătoria ta? Regrete? Speranțe?
Îmi doresc să continui să creez lucruri, nu doar să interpretez, ci și să fac lucruri, să dau formă ideilor. Pentru mine, asta e o aspirație esențială. Vreau să colaborez în continuare cu oameni din discipline diferite, pentru ca aceste idei să prindă viață.
Poate că nu pare foarte concret ce spun, nu e vorba despre un loc anume sau un artist specific cu care vreau neapărat să lucrez. Este, mai degrabă, despre dorința de a descoperi în mod constant lucruri noi care mă inspiră și de a găsi oameni alături de care îmi face plăcere să creez.
Ai mai avut spectacole în România până acum. Cum este pentru tine să fii pe scenă aici? Ți se pare că este ceva diferit sau particular cu publicul de aici față de alte părți ale lumii?
Oamenii din alte țări mi-au plăcut enorm de fiecare dată când am avut ocazia să călătoresc, dar pot spune sincer că publicul din România m-a impresionat de fiecare dată. Am simțit mereu o curiozitate autentică, vie, ceea ce este, de fapt, ceva extraordinar. De fiecare dată când am cântat în România, reacția a fost una deschisă, caldă, receptivă la tot ce am propus. Iar această deschidere nu e ceva ce poți lua mereu de bun în fața unui public.
Mi-a plăcut enorm și diversitatea oamenilor din sală, faptul că veneau din generații diferite, cu perspective și energii diferite, dar toți cu aceeași dorință de a asculta și de a se conecta cu muzica.
Care sunt cele mai bune locuri din lume în care să te afli, ca artist?
Nu știu. Chiar nu am un răspuns clar la asta. Dar simt că, pentru un artist, cea mai bună cale de a-și găsi „oamenii” este să rămână curios și să caute comunități, să pornească de acolo. Iar din acel punct, lucrurile încep să se extindă firesc. Oamenii duc cu ei acea energie, acea conexiune, atunci când trec la următorul proiect sau loc. Așa că, probabil, ajungi într-un anumit loc și faci tot ce poți cu ceea ce ai acolo, iar de acolo pornește totul.
Dacă ar trebui să descrii într-o singură propoziție povestea din Stairway to Paradise, cum ar suna?
Cred că e vorba despre povestea oamenilor care trebuie să facă tot ce pot cu viața pe care o au. E o poveste despre supraviețuire într-un fel, despre oameni care ajung într-o lume necunoscută și încearcă să se adapteze, să se descurce cât mai bine. Și totul se reduce la lucrurile esențiale: cum să te încălzești, cum să ai suficientămâncare, cum să fii în siguranță.
Dar e și o poveste despre una dintre cele mai profunde forme de supraviețuire: aceea de a găsi o cale nu doar de a trăi, ci de a înflori, de a visa. Uneori, visul nu e chiar adevărat, e o formă de a face realitatea mai suportabilă. Dar tocmai asta poate fi și o cale de a construi un viitor.
Cum ai descrie-o pe Rose, personajul tău din Stairway to Paradise? Ce sentimente te încearcă față de ea?
O iubesc foarte mult. Cred că e un personaj minunat. În această poveste o vedem evoluând, ceea ce e cu adevărat remarcabil, mai ales având în vedere felul în care Florian a scris totul. Acțiunea se desfășoară aproape în timp real: începem și terminăm în același loc, iar în realitate trec doar câteva ore.
La început, mi se pare că e puțin rigidă, defensivă. Vrea cu orice preț să fie percepută ca o persoană complet independentă, care nu are nevoie de nimeni. Dar până la final, prin întâlnirea sau poate reîntâlnirea cu Morris, o vedem cum începe să se deschidă, să-și recunoască vulnerabilitățile și să se arate așa cum e cu adevărat: o ființă capabilă să viseze, să iubească, să spere. Iar la începutul spectacolului, părea că toate aceste lucruri dispăruseră din ea.
Ce ai vrea să împărtășești cu cititorii din culise, apropos de acest spectacol? Provocări, povești amuzante, ceva ce poate publicul nu are cum să vadă pe scenă, dar ar fi frumos să știe?
Unul dintre lucrurile care îmi aduc cea mai mare bucurie este, sincer, procesul repetițiilor. E ușor, uneori, să ne imaginăm artistul chinuit, care se frământă în lupta de a face totul „perfect” și, desigur, e multă muncă în spatele oricărui spectacol. Dar ceea ce apreciez enorm în colaborarea cu Florian este că ne distrăm cu adevărat în timp ce lucrăm. Asta îmi place mult și, sper, se va simți și pe scenă.
E ceva cu totul special în faptul că lucrăm împreună la o piesă complet nouă. Totul se simte viu, organic, vibrant. E emoționant să știi că suntem primii care spun această poveste. Am iubit acest proces, a fost o experiență cu adevărat împlinitoare.
Cum crezi că va fi primit spectacolul de public? Ai anumite așteptări?
Sper ca publicul să vadă această poveste ca pe o reflecție a experienței umane, ca o poveste esențială a vieții. Chiar dacă noi înșine nu am fost imigranți sau nu am ajuns într-un loc unde nu ne-am fi așteptat să fim, în termeni geografici, cu toții am trăit momente în care ne-am simțit un pic neliniștiți sau nesiguri de direcția în care mergem. Cred că aceste sentimente sunt universale — toți trecem prin acele perioade în care încercăm să găsim un mod de a ne simți înrădăcinați și în siguranță.
Așadar, sper ca publicul să vadă asta în cele două personaje minunate: unul dintre ele încearcă să fie optimist și pozitiv în fața tuturor greutăților, iar celălalt încearcă să se protejeze fiind sceptic și un pic cinic. Probabil că majoritatea dintre noi am ajuns, la un moment dat, în unul dintre aceste locuri. Și e minunat să vedem că nu suntem niciodată complet „fixați” sau blocați acolo de unde am început.
Cu ce mesaj speri să plece spectatorii după ce vor fi parte a experienței propuse de Stairway to Paradise?
Mesajul pe care sper să-l ia cu ei este că putem să ne ridicăm dincolo de circumstanțele noastre, indiferent de cât de dificile ar părea acestea. Cred că, în ansamblu, aceasta este și esența festivalului: sper ca oamenii să plece cu un sentiment de entuziasm, știind că au fost martorii primei reprezentații a unei noi aventuri creative.
***
După reprezentația spectacolului de vineri, publicul este invitat să rămână la Hoinar.Taifas – un dialog deschis cu artiștii de pe scenă și organizatorii festivalului, moderat de Bogdan Stănescu. Biletele pentru Stairway to Paradise se găsesc online.
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
