Un spectacol integrat în lumea de acum nu poate fi doar o poveste spusă frumos pe scenă. Trebuie să fie poros, deschis, interactiv, să recunoască realitatea fragmentată în care trăim și să funcționeze ca un spațiu de reflecție, nu doar de reprezentare”, spune Cinty Ionescu, artistă multimedia ale cărei proiecte, prezentate atât pe scene din țară, cât și în contexte internaționale, dezvoltă experimentul live și colaborarea interdisciplinară în domeniul designului video. Iar teatrul, completează dramaturgul Peca Ștefan, „rămâne unul dintre puținele locuri unde poți să te întâlnești cu idei vii, nu filtrate printr-un algoritm”.
În acest an, Peca Ștefan și Cinty Ionescu au pornit într-un turneu național cu un performance teatral: 2025: Nouameapiesă?, un spectacol interactiv în care Peca intră în dialog cu publicul în ipostază de autor și performer al propriului text dramatic, iar Cinty creează o instalație video live ce deschide limitele experienței artistice.
2025: Nouameapiesă? face parte dintr-un proiect cultural mai amplu, intitulat Narative și intersecții performative. Proiectul are trei componente: spectacolul propriu-zis (ce include o serie de discuții-joc, după reprezentație, cu membrii echipei teatrului și cu spectatorii); un serial video documentar realizat în comunitățile artistice locale prin care trece turneul, denumit Narative în Km2025; și o serie de ateliere de storytelling participativ cu studenți și profesori ai facultăților cu profil teatral din Târgu Mureș, Cluj-Napoca și Timișoara.
2025: Nouameapiesă? nu e doar un spectacol, ci un pretext de conversație – între scene, între idei și mai ales între oameni. Textul scris de Peca Ștefan prilejuiește o suită de conversații, în primul rând cu publicul, în încercarea de a construi împreună firul narativ. Conversația continuă în dezbateri organizate după reprezentații sau în atelierele de storytelling. Astfel, acest performance caută dialogul cu publicuri noi, prin extensii media în online și televiziune.
Următoarele reprezentații cu 2025: Nouameapiesă? vor avea loc la Piatra Neamț (3 iunie, la Teatrul Tineretului), Sibiu (5 iunie, la Teatrul Gong), turneul urmând a se încheia pe 9 iunie la București, la Teatrul Masca, unde spectacolul va începe la ora 19:00.
Cât despre serialul documentar Narative în Km2025, acesta încearcă să ia pulsul scenelor independente, al vieții din teatrele cu mai puține resurse, precum și din universitățile cu profil teatral din țară, printr-un jurnal video al proiectului. Serialul va putea fi văzut în viitor la TVR Cultural, partenerul media principal, fiind în prezent disponibil pe site-ul www.narative.ro. Ulterior, episoadele vor constitui baza de creație pentru o serie de emisiuni-eseu realizate în colaborare cu TVR.
CINTY IONESCU: Echilibrul dintre adaptare și rezistență este unul fragil, la granița dintre compromis și integritate”
Un spectacol hibrid, într-o lume hibridă, marcată – cel puțin aparent – de impredictibilitate, de răsturnări de situație șocante, de coexistența a două sisteme conceptuale radical opuse. Cum arată lumea ta? Care sunt tendințele semnificative pentru un artist și care crezi că sunt limbajele adecvate de expresie?
Lumea de astăzi pare să funcționeze într-un paradox continuu: pe de o parte, trăim într-o realitate complet fragmentată, unde nimic nu mai pare stabil, unde crizele – sociale, politice, de mediu, culturale – se succed fără pauză. Pe de altă parte, există o hiperconectivitate care creează iluzia unei coerențe – avem acces la orice informație, oricând, dar tocmai acest exces ne face să pierdem reperele.
Ca artist, tendințele semnificative pe care le resimt astăzi sunt cele care reflectă această tensiune.
Intersecționalitatea și hibridizarea formelor de expresie: teatrul nu mai este doar teatru, filmul nu mai este doar film, granițele dintre arte sunt tot mai fluide.
Implicarea directă în realitate: fie că vorbim despre documentare, despre teatru sau despre noile forme de storytelling digital, există o nevoie puternică de a crea sens, de a traduce lumea în forme comprehensibile. Cred că toți suferim când nu-l înțelegem pe celălalt și, din perspectiva mea, implicarea directă în realitate este o metodă artistică pentru că este, în primul rând, o încercare de a înțelege.
Performativitatea auto-reflexivă: spectacolul nu mai este doar o poveste spusă publicului, ci un proces vizibil, în care se chestionează convențiile, structurile, chiar și relația dintre artist și spectator.
Ce limbaje sunt adecvate pentru această lume?
Probabil toate cele care refuză certitudinea absolută. Cele care lasă loc vulnerabilității, întrebărilor, disconfortului. Dacă lumea de azi e un spațiu haotic, tensionat, aflat mereu în balans între extreme, atunci și arta trebuie să învețe să stea în acest echilibru instabil. Să nu caute răspunsuri finale, ci să își permită să fie un spațiu al întrebărilor reale.
Hibridizarea nu este doar o caracteristică a societății, ci și un mod de supraviețuire artistică – trebuie să experimentăm, să ne asumăm forme incomplete, deschise, să lucrăm cu ceea ce avem la îndemână, fără teama de a nu se potrivi într-un tipar prestabilit. Și când vorbesc despre supraviețuire artistică mă refer și la supraviețuirea în contextul socio-politic actual al bugetelor de zero virgulă ceva de la Cultură, și la supraviețuirea ca gest artistic într-o lume care cere mereu justificări, cifre, rezultate rapide și impact imediat. Cultura, în multe contexte, a devenit un sector care trebuie să se justifice economic – să producă profit, să atragă turiști, să genereze date măsurabile. Iar asta creează o presiune enormă asupra artiștilor și instituțiilor independente, care sunt nevoiți să găsească mereu strategii alternative pentru a continua să creeze.
Supraviețuirea artistică, în acest sens, nu înseamnă doar găsirea finanțării, ci și păstrarea unei direcții coerente, găsirea unor forme de expresie care să rămână autentice, chiar și în lipsa unui cadru de susținere reală. Înseamnă să navighezi printre granturi insuficiente, proiecte pe termen scurt, lipsa unor politici culturale sustenabile și în același timp să continui să faci artă care contează, care pune întrebări, care deschide dialoguri.
Echilibrul dintre adaptare și rezistență este unul fragil, la granița dintre compromis și integritate. Iar asta face ca actul artistic, mai ales în spațiul nostru, să fie nu doar un gest creativ, ci și unul profund politic – pentru că fiecare proiect care reușește să existe devine în sine o formă de revendicare a unui spațiu vital într-o realitate care pare să reducă din ce în ce mai mult locul artei.
Cum arată un spectacol integrat în această lume? 2025: Nouameapiesă?, un text al autorului Peca Ștefan, găsește o manieră simplă și amuzată pentru o dare de seamă a – aș zice tuturor – conceptelor contemporane. Poate că ar trebui să începem cu o dare de seamă a acestora dintr-o perspectivă personală…
Un spectacol integrat în această lume nu poate fi doar o poveste spusă frumos pe scenă. Trebuie să fie poros, deschis, interactiv, să recunoască realitatea fragmentată în care trăim și să funcționeze ca un spațiu de reflecție, nu doar de reprezentare.
2025: Nouameapiesă?, așa cum o propune Peca Ștefan, e exact asta: o dare de seamă lucidă, jucăușă și auto-reflexivă asupra prezentului, un text care jonglează cu toate conceptele ce ne definesc epoca: de la criza identității și a adevărului la relația noastră complicată cu tehnologia și ideea de performativitate în sine.
Dacă ar fi să facem o dare de seamă personală a acestor concepte, ar trebui să începem cu fractura dintre real și virtual, cu felul în care viețile noastre se desfășoară simultan pe mai multe planuri: fizic, digital, emoțional. Ar trebui să vorbim despre alienare, despre cum ne raportăm la timp și, în mod special, la viitor, care pare din ce în ce mai greu de anticipat. Ar trebui să vorbim despre cum arta supraviețuiește într-o lume care cere eficiență, profit, relevanță imediată. Și mai ales, ar trebui să vorbim despre cum ne raportăm unii la alții, într-un moment în care toate narațiunile par să se ciocnească și să rămână într-un conflict perpetuu în care fiecare adevăr e relativ, iar fiecare formă de expresie artistică riscă să devină fie activism, fie entertainment, fie un produs de consum. Poate că tocmai din acest motiv, 2025: Nouameapiesă? alege să nu fie doar un spectacol, ci un pretext de conversație – între scene, între idei și mai ales între oameni.
Vorbim mult despre inteligența artificială și despre limbajele hibride în toate domeniile, dar noi ne vom referi la asta mai ales în artele vizuale și teatru. Lucrurile se desfășoară și aici foarte precipitat, cu o viteză atât de mare încât oamenilor poate că le este greu să se adapteze. Unde am ajuns, care sunt temele majore ale momentului, care sunt oportunitățile și amenințările pe care le aduce expansiunea digitală în zona de artă?
În fața revoluției digitale care transformă rapid lumea în care trăim, suntem martorii unei schimbări fundamentale în artele vizuale și teatru. Tehnologia, mai ales inteligența artificială, nu doar că se impune ca un instrument de creație, dar redefinește însăși esența artei, provocându-ne să regândim conceptelor de autenticitate și de experiență artistică. Cu toate acestea, în ciuda acestei expansiuni digitale, rămân întrebări fundamentale. Ce se pierde în acest proces de digitalizare și ce câștigăm? În ce măsură suntem capabili să rămânem conectați cu esența umană în mijlocul unei lumi tot mai automatizate?
Lumea digitală are potențialul de a democratiza accesul la creație. Ușurința cu care putem crea, distribui și experimenta artă online a adus o diversitate de voci și viziuni mai largi decât oricând. De la lucrările de artă generate de algoritmi la spectacolele interactive care explorează realitatea augmentată și virtuală, tehnologia ne oferă o paletă nelimitată de posibilități. Însă în această efervescență a inovării nu putem uita că uneori tehnologia poate descompune legătura intimă dintre artist și public, iar creația poate deveni un produs impersonal, diluat în marea de informații și imagini. Ce se pierde în această tranziție? Poate că tocmai acel „ceva” care face arta să fie umană, acea autentică trăire ce nu poate fi replicată de un algoritm, sau acea greșeală tipic umană care poate declanșa o schimbare fundamentală a unor procese.
Totodată, trebuie să recunoaștem și pericolele care vin o dată cu aceste noi tehnologii. Unul dintre cele mai mari riscuri este că în timp ce avansăm rapid pe cale digitală putem pierde contactul cu valorile fundamentale ale artei sau poate chiar umane. Tehnologia poate adesea să deturneze sensul sau să creeze o distanță între creație și spectator. Ce se întâmplă atunci când arta devine un produs al unui sistem automatizat, fără suflet sau fără o viziune clară? Pericolele nu sunt doar tehnice, ci și filosofice. Tehnologia poate să suprime autenticitatea și, în loc să sprijine exprimarea artistică, poate ajunge să o manipuleze, să o înlocuiască cu replici predictibile și superficiale.
În același timp, cu toate provocările, digitalizarea aduce oportunități remarcabile de a extinde limitele artelor vizuale și teatrale. Tehnologia nu trebuie să fie văzută doar ca o amenințare, ci și ca un mijloc de a explora noi intersecții și noi teritorii, de a adresa subiecte actuale și de a crea conexiuni între oameni din colțuri diferite ale lumii. Realitatea augmentată și cea virtuală pot transforma complet felul în care experimentăm un spectacol sau o lucrare de artă, iar aceste noi forme de expresie pot dezvălui dimensiuni ascunse ale percepției noastre.
Căutarea unui echilibru între tehnologie și umanitate devine esențială. Cum putem folosi aceste instrumente fără a lăsa în urmă ce este uman în artă? Cum putem proteja autenticitatea creației într-o eră digitală? Răspunsurile nu sunt simple, dar este crucial ca fiecare artist, creator și spectator să se implice activ în acest proces. Tehnologia trebuie să rămână un instrument al expresiei, nu un înlocuitor al acesteia. Este datoria noastră să transformăm aceste inovații într-un limbaj artistic care să adâncească conexiunea noastră cu lumea și cu ceilalți, nu să o fragmenteze.
În acest peisaj fragmentat și accelerat, ne aflăm într-o căutare continuă, nu doar a unor soluții tehnice, ci și a unei înțelegeri mai profunde a rolului artei în societate, în general, și în societatea digitală în particular.
De altfel, Asociația Narative, pe care o reprezentați, are deja o identitate din dezvoltarea unor lumi la intersecții. De unde ați pornit și unde vă îndreptați? Ce a fost până acum provocator și care sunt provocările pe care urmează să le acceptați în proiecte viitoare?
Asociația Narative a pornit dintr-o dorință de a crea o platformă de expresie și experiment care să sprijine artiști și proiecte ce combină limbaje creative diverse. De la începuturi, am fost preocupați de intersecțiile dintre arte și domenii conexe, de integrarea cercetării și educației în procesele noastre creative, dar și de stabilirea unor relații de colaborare între actori culturali și comunitățile în care activăm. Narative nu este doar o asociație, ci mai degrabă o rețea de idei și de practici care își găsește loc în punctele de convergență ale diferitelor domenii, de la artă la știință, educație și tehnologie.
Am început cu scenariul explorării și experimentării în spațiul cultural. Ideea noastră a fost să nu ne limităm la formele deja consacrate de artă, întrucât noi înșine, ca membri fondatori (eu sunt artistă multimedia, Peca Ștefan este dramaturg și scenarist, iar Laurențiu Bănescu este actor de teatru și film), ne-am aflat adeseori la intersecția dintre diverse domenii artistice. Am vrut să provocăm limitele acestei zone, să găsim noi forme de interacțiune între artă și public, între creatori și spectatori, între tradițional și digital. Totodată, am fost foarte atenți la nevoia de a adresa teme actuale, de a reflecta asupra realității sociale, politice și culturale, având în vedere că noi credem că arta nu trebuie să fie doar un reflex al lumii, ci și un instrument de schimbare și înțelegere profundă a realității.
Pe măsură ce proiectele s-au derulat, am observat o apetență tot mai mare pentru colaborări multidisciplinare și pentru explorarea unor forme hibride de exprimare artistică. Împreună cu echipele de artiști, am început să dezvoltăm idei ce combină tehnologiile digitale și procesul de creație (colectivă sau nu). De asemenea, ne dorim să continuăm să adâncim legătura dintre performance, arte vizuale și educație. Mergem într-o direcție în care ne uităm la artă în sine, dar și la modul în care aceasta poate schimba modul în care interacționăm și învățăm. Avem în vedere dezvoltarea unor platforme de învățare și colaborare care să aducă împreună atât artiști, cât și publicul mai larg.
Demersul nostru artistic e, poate, mai puțin despre a da răspunsuri clare și mai mult despre a crea spații în care întrebările să poată fi formulate onest și în care experimentul și libertatea artistică să fie valorizate în contexte de fricțiune și întâlniri de idei și de tensiuni fertile între profesioniști cât mai diverși.
Provocările noastre anterioare, atât ca artiști, cât și ca organizație, au fost acelea ale tuturor lucrătorilor culturali de pe scena independentă: lipsa politicilor culturale sustenabile, granturi insuficiente, proiecte pe termen scurt și foarte scurt dictate de finanțările existente, care sunt acordate inclusiv pe criterii economice – proiectele trebuie să aducă profit, să atragă public și să genereze livrabile și date măsurabile. În acest context, provocarea este să găsești strategiile alternative pentru a continua să creezi în lipsa unui cadru de susținere reală, dar fără a pierde direcția și coerența necesară formelor de expresie autentice, care deschid dialoguri.
Căutăm mereu modalități prin care să colaborăm cu alți actori culturali, să experimentăm cu resursele disponibile și să împărtășim atât riscurile, cât și beneficiile proceselor noastre creative. Provocarea este să menținem un echilibru delicat între a răspunde cerințelor financiare și a rămâne pe drumul unor forme de expresie autentice, care să deschidă dialoguri reale cu publicul și cu comunitățile noastre.
Și, desigur, trebuie să acceptăm incertitudinea ca parte a procesului artistic. A nu avea o susținere continuă poate însemna că trebuie să regândim continuu cum ne poziționăm și ce resurse găsim pentru a merge mai departe, dar totodată acest disconfort poate duce la forme inovatoare de creație, care nu sunt dictate de așteptările convenționale, însă se conectează profund cu publicul.
Printre provocările care ne stau în față urmărim extinderea colaborărilor și a experimentelor artistice, a colaborărilor cu comunități mai izolate din România și crearea unor platforme de dialog artistic cu generațiile următoare. Provocările rămân, dar și mai mari sunt oportunitățile de a aborda accesul la cultură într-o lume în continuă schimbare. Aceste direcții se regăsesc și în proiectele pe care le pregătim, de exemplu, la Câmpulung Muscel, împreună cu comunitatea locală și în parteneriat cu instituțiile publice locale.
PECA ȘTEFAN: Deocamdată, teatrul care reușește să fie relevant e cel care evită moralizările facile și încearcă să provoace cu adevărat publicul”
Textul tău e foarte dens în imagini despre fricile societății contemporane cu care se hrănește social media: migranți, străini, gay, persoane trans, vaccin, aselenizarea, forma sferică a planetei, inutilitatea științei și medicinei, UE ne sclavagește. OK… dar AI? Parcă e mai puțin despre AI. Cum ne-am obișnuit cu identitățile virtuale și, mai ales, cu războiul dintre ele?
Este un moment în 2025: Nouameapiesă? în care invităm chiar ChatGPT să dea răspunsuri la temele propuse, pe care le comparăm cu ce am găsit noi, cei de pe scenă, în parteneriat cu publicul. Probabil că AI-ul este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale lumii noastre: o unealtă care simultan ne face mai eficienți și mai irelevanți. E cumva prezent și în structura hiper-accelerată a realității descrise în text, în ritmul fragmentat al gândirii, în frica de a deveni redundanți. Ne-am obișnuit cu identitățile virtuale, cu versiuni optimizate ale noastre care trăiesc mai coerent online decât offline. Când începe războiul între entități? Poate că deja a început, doar că suntem ultimii care ne vom da seama.
Povestește-ne despre nouatapiesă, un text surprinzător, la fel ca realitatea, alert, amuzant, care se dezvoltă către o absență a sensului sau către un supra-sens… Cum e lumea care a inspirat o asemenea poveste?
E o lume care nu mai are un fir narativ clar. Trăim într-un colaj de crize, meme, anxietăți, contradicții și informație supraîncărcată. Textul meu nu e o piesă scrisă ca o poveste liniară, ci ca un flux continuu de idei, mai precis de pitch-uri către public. Pitch-uri care, într-un fel, reflectă modul în care consumăm realitatea azi. Aș spune că nu e despre absența sensului, ci despre o explozie de sensuri care se bat cap în cap, paradoxal, anulându-se de multe ori între ele.
Se termină sau nu vremea în care o piesă bună de teatru ar trebui să fie inspirat dintr-o mare problemă din realitate? Ce-am obținut până acum, la ce ne așteptăm de acum încolo?
Nu cred că se termină și e foarte bun contactul cu realitatea. Până la urmă, și cele mai abstracte proiecte au o sursă de inspirație din realitatea personală. Aș zice că suntem obișnuiți în teatru cu două mari modele. Unul în care punem în scenă piese clasice, reinterpretate regizoral în contextul de azi. Și altul în care creăm povești complet noi, care răspund la diferite probleme sociale și/sau politice. Includ la social inclusiv poveștile despre relații sau familie. Ambele pot să ia forma unor registre angajate, experimentale sau, dimpotrivă, super comerciale. Oricum ar fi, dacă doar repetăm ceea ce cunoaștem deja, teatrul devine previzibil. Cred că o miză importantă în abordările menționate mai sus nu e doar aceea de a reflecta problemele lumii, ci de a le interoga din unghiuri mai puțin evidente. Deocamdată, teatrul care reușește să fie relevant e cel care evită moralizările facile și încearcă să provoace cu adevărat publicul să gândească.
Pentru că știi bine ambele lumi, care ar fi – desigur, în categorii mari – direcția teatrelor de stat din țară și care a scenei alternative?
Teatrele de stat merg pe două drumuri: fie continuă să fie rigide și birocratizate, total lipsite de transparență și dialog cu publicurile lor, fie încep să se transforme și să experimenteze cu modele mai flexibile. În general, aceste instituții reflectă structura statului în sine și speranța mea e să vedem o transformare dinspre modelele mai flexibile – unde mai degrabă persoanele schimbă în bine instituția – înspre legislația statului. Cele mai vii modele din categoria asta sunt cele care înțeleg că un teatru de stat nu înseamnă doar producție, ci și creare de comunități.
Pe scena alternativă – sau off, cum îi mai spun unii – problema e supraviețuirea. E un sistem care funcționează aproape exclusiv pe bază de pasiune și muncă până la epuizare. Survival mode și damage control nu sunt o situație ideală pentru a crea și nu pot spune din cauza asta că a fi în alertă tot timpul este cel mai dezirabil model. Dar tocmai această fragilitate face teatrul off mai dinamic – spațiile independente sunt cele care au potențialul să inoveze cu adevărat. Să nu uităm însă că printre scenele independente sunt și cele cu profil comercial, unde vânzarea de bilete dictează repertoriul, un repertoriu care prioritizează entertainmentul.
Într-un model ideal, unul al culturii subvenționate, depolitizate și construite pe reguli clare și transparente, tocmai teatrul subvenționat ar trebui să fie locul unde se experimentează cel mai mult, iar presiunea comercialului este cea mai mică. Dar teatru subvenționat nu înseamnă exclusiv structurile cu care suntem obișnuiți în România drept teatre de stat. Cred că avem nevoie să updatăm acest model și să-l diversificăm. Din cauza asta, chiar în discuțiile noastre post-spectacol vom încerca o formă gamificată în care invităm și reprezentanți ai instituțiilor gazdă să discutăm contractul dintre public, creatori și instituție. Miza jocului va fi dezbaterea unui model mai bun și mai fair pe care să ni-l putem imagina și formula împreună. Părerea mea e că raportul dintre public, artist și instituție trebuie să fie unul mereu echilibrat. Să avem checks and balances foarte clare. În cazul în care constatăm că doar o parte a acestui contract dictează, cred că e bine să ne activăm înspre îmbunătățirea termenilor contractuali.
De altfel, urmează să documentați subiectul tot în cadrul acestui proiect, care are un concept mai larg. Oameni, locuri și practici din țară, scene de stat sărace, scene independente. Le cam cunoști, de fapt. La ce te aștepți, cum o să arate?
Mă aștept să descoperim contraste puternice, dar și fire roșii care unesc cele două lumi. Pe de o parte avem teatre de stat subfinanțate, dar unde găsim exemple de management care chiar încearcă să facă lucrurile diferit și foarte corect. Pe de altă parte, scene independente care funcționează în condiții de precaritate, dar reușesc să creeze ceva autentic și necesar. Speranța mea e să descoperim o imagine a teatrului românesc în 2025 dincolo de mituri și clișee.
Un argument pentru cei care urmează să vină la teatru?
Cred cu tărie că teatrul rămâne unul dintre puținele locuri unde poți să te întâlnești cu idei vii, nu filtrate printr-un algoritm. E locul unde ieși din casă și ajungi în aceeași cameră cu oameni reali, care reacționează în timp real. Și pentru că, poate, 2025: Nouameapiesă? nu îți va spune ce să gândești, dar îți va da câteva motive să o faci.
PECA ȘTEFAN (dramaturg, performer, facilitator ateliere, concept documentar) este un autor care experimentează în storytelling imersiv (pentru scenă, ecran, site-specific/oriented, mixed media/multi-platform) pentru a crea evenimente participative de comuniune. De multe ori interactive, textele lui investighează istoriile subiective în conexiune cu întâlnirea fizică a unui public cu care împarte un spațiu printr-un eveniment artistic. Este considerat unul dintre cei mai relevanți dramaturgi români. A urmat cursuri de scris dramatic la New York University și a fost unul dintre rezidenții programului internațional de dramaturgie de la Royal Court Theatre, Londra, în 2005. Piesele sale au fost produse în România și în străinătate – în peste 20 de țări din Europa, America de Nord și America de Sud. În 2010, piesa lui Wire and Acrobats (Acrobați) a fost selectată între cele 5 piese de la Berliner Stückemarkt din cadrul Berliner Theatertreffen. Spectacolul Târgoviște de jucărie a fost invitat în 2012 la bienala New Plays from Europe de la Wiesbaden. În 2013, Peca Ștefan a fost unul dintre cei 35 dramaturgi europeni invitați să scrie pentru ediția aniversară de 35 de ani a Berliner Theatertreffen Stückemarkt. Din 2015 este partener al PopUp Theatrics din New York. În 2016 și 2017, Peca a fost fellow al Centrului de Cultură Contemporană din Barcelona (CCCB) în programul Ageing Democracies. Între 2021 și 2023 a co-creat și scris trilogia imersivă Orașul Paralel despre și în cartierele istorice ale Timișoarei Iosefin, Fabric și Elisabetin. În 2024 a co-fondat Asociația Culturală Narative, împreună cu Cinty Ionescu și Laurențiu Bănescu.
CINTY IONESCU (creație video design, live video, realizatoare de documentare video, co-facilitatoare ateliere) este o artistă multimedia cu un interes constant pentru experimentul live și colaborarea interdisciplinară în domeniul video designului. A lucrat la peste 40 de spectacole de teatru și dans și a susținut sute de reprezentații live, inclusiv colaborări cu muzicieni. Cinty și-a prezentat proiectele, majoritatea cu o componentă live, pe numeroase scene naționale și în contexte internaționale, iar în 2011 i s-a acordat Premiul de Excelență pentru Video Design în cadrul festivalului Fringe New York City, pentru spectacolul Nils’s Fucked Up Day de Peca Ștefan. A inițiat și coordonat mai multe proiecte multimedia, printre care ROMANYEAH! (performance audio-video), Urme de distrugere pe Marte (spectacol multimedia de teatru, Teatrul Odeon București), Între două pastile (spectacol multimedia de teatru ce folosește realitatea augmentată), documentarul interactiv Fața ascunsă sau expoziții ca Povești în bucate (instalație multimedia în cadrul Timișoara 2023 – Capitală Culturală Europeană), Green Hours Live(s) (expoziție imersivă) sau Ne/Re-văzut (proiect new media ce folosește realitatea augmentată). Este cofondatoare a Asociației Narative, alături de actorul de teatru și film Laurențiu Bănescu și de dramaturgul și scenaristul Peca Ștefan.
PROGRAMUL TURNEULUI
- 17.04 – Câmpulung Muscel (Convivial)
- 23.04 – București (Centrul de Teatru Educațional Replika)
- 09.05 – Târgu Mureș (3g HUB)
- 13.05 – Cluj (Reactor de Creație și Experiment)
- 21.05 – Satu Mare (Teatrul de Nord)
- 23.05 – Timișoara (AUĂLEU Teatru)
- 30.05 – Sfântu Gheorghe (TAM)
- 3.06 – Piatra Neamț (Teatrul Tineretului)
- 5.06 – Sibiu (Teatrul Gong)
- 9.06 – București (Teatrul Masca)
*
👉 Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 📨 Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
