O selecție de scurtmetraje de până în 20 de minute, care au ceva al lor, pentru serile în care un film e prea mult și scroll-ul de somn ușor pe TikTok e prea monoton.
Între experimente vizuale și scurtmetraje premiate la Cannes, de la peliculă la animație sau de la film jurnal, la suprarealism lynchian, toate au ceva în comun: promit un twist și le găsești pe Mubi.
Choose your fighter.
Starfuckers (2022, r. Antonio Marziale) / 15 min.
Când un producător executiv de la Hollywood își cheamă escorta acasă, știi că plasticul de pe jos e pentru acele plăceri atipice. La cina de după, promisiunea unei replici într-un viitor film se transformă într-un pretext de role-play sau cât de frumos poți să-i zâmbești persoanei căreia vrei să-i faci rău pentru rău. „Starfuckers” aduce în prim-plan cârdășia dintre doi sex-workeri queer cu un client comun. Când promisiunile la stardom sau intimitate se transformă într-o unealtă pentru abuz, victima devine abuzator într-un two-man show lynchian. Momentul lor de măestrie trece de la impersonarea lui Marilyn Monroe într-un spațiu sonor de reality TV, la solilocviul lui Chaplin adaptat la un alt „doar un băiat cu un vis”. Tenebros, dar savuros, „Starfuckers” este misiunea de răzbunare asupra acelor piloni din industrie care își abuzează puterea.
My Fat Arse and I (2021, r. Yelyzaveta Pysmak) / 10 min.
Între o animație aproape caricaturistică și o estetică de jocuri 8-bit, „My Fat Arse and I” e despre cum gândurile obsesive la picioare lungi și subțiri se transformă într-o tulburare dismorfică – care ia amploare când aceeași pereche de blugi nu te mai încape. Animația explică o dramă individuală modernă în simboluri păgână repetate la nesfârșit, într-un univers în care pragul la poarta raiului nu e altceva decât un cântar. Extrem de expresiv și conștient de sine, filmul e empatic față de obsesia corporală nespusă, trăită în singurătate în fața oglinzii, dar și față de natura incompatibilă dintre cum arați și cum te vezi. Drama protagonistei începe să se joace cu ea însăși atunci când propria anxietate devine un final boss de joc video sub care pare că ai prea puține nivele.
Dog (2001, r. Andrea Arnold) / 10 min.
Cu aspect de home recording și ceva din universul dormitoarelor cu postere Tokyo Hotel, „Dog” urmărește o tânără adolescentă și demersurile ei de a încerca să-și aducă iubitul din crackhouse, la restaurant. Deși despre acea primă infatuare care te face să furi din geanta mamei și să te cerți pentru o ținută care dezvăluie un pic prea mult, filmul încorporează acel moment-semafor care sparge vraja. Când iubitul ei, o compilație de red flag-uri o aduce pe o saltea în mijlocul nimicului pentru a-și satisface propriile nevoi, un câine maidanez scoate la suprafață natura crudă a băiatului.
Ashes (2012, r. Apichantpong Weerasethakul) / 20 min.
Filmul jurnal „Ashes” e o plimbare experimentală în familiarul din Khan Kaen, făcut prin frame skipping și note personale. Între romantizarea acelor lucruri aproape de casă ca flora care înconjoară orașul natal sau micile rutine ale apropiaților, filmul este o reconstrucție vizuală a amintirilor care își pierd claritatea în timp. Cu referire la legea 112 care interzice defăimarea, insultarea sau amenințarea monarhului thailandez, „Ashes” rememorează nu doar imagini de suflet, ci și vocea membrilor familiei închiși din cenzură. Filmat aproape în totalitate cu un LomoKino, candoarea filmului vine împreună cu păstrarea acelor imperfecțiuni ale peliculei precum pătrunderea luminii la finalul rolei sau suprapunerea neintenționată a două cadre. (Câștigător Palem d’Or, 2012)
Waves ’98 (2015, r. Ely Dagher) / 15 min.
Combinând animație, photobashing și știri înregistrate, „Waves ’98” arată Lebanonul încă sub efectele secundare ale războiului civil, unde se repetă zilnic aceleași știri și promisiuni progresiste. Beirut, Lebanon e umbrit de o depresie colectivă, când protagonistul e atras în centrul orașului de imaginea unei „epoci de aur” care, de fapt, are mai multe în comun cu un cal troian. Filmul reamintește confortul atașamentelor când realitatea rămâne incertă și interpretează într-o cheie suprarealistă frica de auto-iluzionare în absența unor schimbări palpabile. În inima unei drame naționale, locuitorii Beirutului fantasmează la lucruri atât de mundane precum malul mării sau ținutul de mână. (Câștigător al celui mai bun scurtmetraj, Palme d’Or, 2015)
Living Still Life (2012, r. Bertrand Mandico) / 16 min.
Despre taxidermie reiterată în filmmaking, „Living Still Life” urmărește o femeie care colecționează animale moarte pentru a le recrea viața în filme stop-motion. Pe cât devin subiectele filmelor ei mai mari sau mai puțin maleabile, pe atât devin cinematografia și mizanscena mai expresioniste. Când un bărbat îndurerat vine la ea pentru a-i „reanima” soția moartă, va corespunde suferința bărbatului cu viziunea autorului? Deși visceral, „Living Still Life” excelează în a estetiza urâtul printr-o serie de cadre aproape ornamentale, lumini cercetate și o expresivitate a actriței principale care scutește scenariul de replici.