După 11 zile de efervescente întâlniri teatrale, așteptate de membrii breslei din țară și străinătate, între artiști din multiple domenii, cercetători, academicieni și publicul larg, ediția a XIV-a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova ajunge la sfârșit.
Universul shakespearian a fost dintotdeauna construit din contraste comice și extreme tragice. Îmi place să cred că, la baza festivalului organizat în această ediție sub conceptul lui Vlad Drăgulescu, liniile tragice inspirate de spectacolele invitate s-au consumat în activitățile de dezbatere post-vizionare, pentru a permite timpului dintre ele răgazul necesar alimentării cu umorul și voia bună ce au descris atmosfera generală.
Shakespeare – nu doar un festival, ci un limbaj care adună laolaltă comunitățile
În acest articol, o să redau în mod exclusiv vibe-ul de „noaptea la spartul târgului” resimțit de mine în ultimul weekend de festival. Sunt momentele în care atât organizatorii, cât și artiștii invitați și publicul fac un exercițiu de anduranță profesională pe timp de zi, iar seara – o ultimă încercare de a celebra (re)întâlnirea cu artiști și specialiști din domeniu.
Fiecare spectacol venit cu echipa creativ-tehnică reprezintă o mică comunitate care și-a găsit integrarea în comunitățile locale sau și-au descoperit afinitatea față de cele venite în vizită la festival. Aceleași titluri/personaje/povești cunoscute – Hamlet, Romeo, Julieta, Macbeth, Othello… – obligă alți străini să se unească sub o limbă comună și să petreacă – privind, conversând, dansând – într-un limbaj devenit universal și care a rămas contemporan datorită măreției bardului.
Auzi în jurul tău, la o cafenea sau încă de la micul dejun, pe câte o bancă ferită de arșiță sau prin cotloanele răcoroase ale Teatrului Național Marin Sorescu, zumzetul unor discuții entuziaste, majoritatea în engleza-middleground, despre practici teatrale și sociale specifice sau dezbateri deschise pe marginea spectacolelor abia văzute. Părerile convenționale se suprapun și se bat cap în bat cu sensibilitățile mai mult sau mai puțin mature, mai dependente sau nu de proveniența culturală a speaker-ului, fie că deține sau nu un microfon în momentul dezbaterii, că este sau nu auzit de o masă de oameni sau doar de un partener interesat de schimbul informațional.
Noaptea aduce încă un prilej de întâlnire celor care nu și-au consumat energia sub soare și vor să prelungească finalul de partidă printr-un dans mai mult sau mai puțin ritmic la vreunul din concertele pregătite sau la cortul de DJ-ing alternativ. Și-apoi, nu aflarăm cu toții că spiritul shakespearian este mai ludic într-o lumină difuză?
Tragedia lui Hamlet tradusă în imagini
Nu mă așteptam să mă întorc la statutul de fangirl al unui regizor pe care orice om cu minime cunoștințe despre istoria recentă a spectacolui îl apreciază. După ce ne-a cucerit în ediția trecută a festivalului Shakespeare cu spectacolul său high-tech autobiografic „887”, Robert LePage a vrut să revină în deplinătate meșteșugăresc-artistică și să ne farmece prin concluziile pe care le-a extras din exploatarea plasticității baletului contemporan.
Hamlet, creat cot la cot cu dansatorul și coregraful Guillaume Côté, traduce o curățenie stilistică aparținând flexibilității corpului, dar și fragilității spiritului și imaginației umane puse în mișcare de ceva atât de inexorabil precum destinul. Maestrul tehnologiei teatrale moderne nu reinventează scenotehnica, însă speculează simplitatea ei tulburătoare prin imagini revelatoare despre fobiile protagoniștilor, membri ai curții regale din Danemarca, și pentru a caracteriza o epocă întunecată a rațiunii, politicii și pre-umanismului.
Oferind exact opusul a ceea ce aștepta lumea, materialul său spectacular este un decupaj cinematografic expus într-un limbaj teatral de mare forță, susținut de atmosfera sonoră și muzica create de John Gzowski. Sonoritățile instrumentelor medievale ce reprezintă „elita, nobilimea” sunt puse în contrast cu accentele grunge amplificate de prezența revoltatului Hamlet, iar jocul pictural rafaelit de lumini, semnat de designer-ul Simon Rossitier, surprinde dualitatea poveștii într-un mod orbitor. Câte poate ascunde lumina și câte se pot descoperi în întuneric…
Iubire sub steaua post-apocalipticului, Ro&Julle ai zilelor noastre
Dacă pe Scena Mare evoluează tragedia, la Casa de Cultură a Studenților se încurajează desfășurarea unui experiment postdramatic. Regizorului Rostyslav Derzhypilskyi i s-a acordat libertatea de a transforma tot spațiul într-un loc de joacă pentru actori, pentru un Romeo și Julieta expus într-o formulă (și execuție) cu un aer studențesc. Viziunea sa post-apocaliptică se traduce prin sentimentul de perpetual impending doom prezent la petrecerea rave a matriarhatului gotic Capulet, în sălile de forță unde bărbații Montague transpiră testosteron, în sexualitatea dusă ca o luptă de înfrânare a agresivității dintre cele două familii-mafii. Ciocnirea dintre lumi este construită să fie nefastă, iar prorocirile profetului davist au rezonanța unor chant-uri satanice ce doar îmbâcsesc sala de spectacol cu fumul pasiv de tutun în loc de cel de tămâie. Iar singura lumină care arde personajele este cea a unui reflector manevrat de echipa tehnică ce urmărește un tânăr cuplu în periplul lor către inocență, adevăr, iubire – adică către supraviețuirea unor valori incompatibile cu realitatea din care provin.
Dincolo de poezie, a fost un spectacol lung, unde ca spectator ți se testa mai ales rezistența. Half-jokingly, într-o măsură e vorba despre cât de rezistente îți sunt urechile la replici țipate în ucrainiană. Elementul de interactivitate cu publicul nu s-a realizat decât declarativ, atunci când actori fără replici „mânau” publicul în actul I prin spațiul principal de joc al actorilor, creând un „du-te vino” între cele patru zone pe care eu le-am văzut foarte integral din lojă, fără să simt că pierd ceva din experiența de spectacol prin neimplicare activă.
Conferințe și ateliere dedicate universului shakespearian s-au desfășurat zilnic în foaierul Teatrului Național, la Universitatea din Craiova și la cortul Vodafone, animat de echipa Revistei Teatrul Azi. Temele de discuții s-au extins, anul acesta, în direcții interdisciplinare, conjugând artele spectacolului cu domenii „pragmatice” în vederea unei explorări ample a acestei lumi. Interviurile Teatrul Azi au fost difuzate live în timpul festivalului și pot fi ascultate pe pagina oficială.
Shakespeare Village
Este un proiect inedit din punct de vedere conceptual și care avea un potențial care poate fi exploatat în viitoarele ediții ale festivalului, insă acum a existat mai ales ca loc de întâlnire și scenă de tip festivalier pentru studenții invitați în Fringe și pentru câteva spectacole mai facile din punct de vedere tehnic. Despre ce a fost întreaga experiență în realitate, eu personal pot doar să intuiesc din vibe-ul general al tinerilor, adunați totuși serile, grupuri-grupuri, în locație mult după finalizarea spectacolelor, concertelor, petrecerilor.
„Harta” locului indică o pistă de biciclete asfaltată care să te conducă la intrarea în Hipodromul craiovean. Prin gardul acoperit întrezărești corturile studențești, șiragurile de luminițe de grădină care luminau spațiile comune, dar și reflexiile luminoase ale video-proiecțiilor abstracte menite scenei de concert. Odată ce intri, la stânga zărești scena deschisă, poate de un metru înălțime, iar vizavi de ea, stand-uri comerciale cu produse handmade și locale. În a doua zonă de Village, dublă ca dimensiune, erau izolate tribunele pentru cursele de cai și cele două scene dedicate muzicii și petrecerilor. Pe alocuri, găsești bean bags sau baloți de paie grupați ca pentru o șezătoare.
Concertele Timpuri Noi și Vama, care au durat puțin peste o oră fiecare, te energizează ca în adolescență pentru un after-party când deja berile și-au făcut simțită influența. Totuși, mă întreb dacă nu s-ar fi putut rezista tentației de a aduce artiști underground într-un loc dorit a fi „pentru toată lumea”. Muzica dark TikTok-core nu te încuraja nici la socializare, nici să vrei să-ți continui seara înconjurat din ce în ce mai mult de tineri edgy. Deoarece aceste evenimente au fost cele mai puțin legate de Shakespeare, au arătat un mare interes din partea oamenilor care nu sunt neapărat din teatru și care au venit cu propria lor atmosferă de sărbătoare.
Foto din articol de Stephane Bourgeois, Bohdan Savliu și de pe Instagram – shakespearefestival.
Foto deschidere de Lena Viricel.
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok