Avem parte de un belșug de ecranizări în ultimii ani, bazate pe adevărate repere literare ale ultimelor decenii, de la Dune la 3 Body Problem (în zona SF), de la Game of Thrones la Wheel of Time (epic fantasy), de la Call Me By Your Name la Little Women (din zona romanului clasic) și suntem mereu tentați să ne raportăm la sursele literare, mai ales că vorbim despre cărți cu legiuni de fani în întreaga lume.
Dorind să văd serialul Shogun, am simțit că trebuie să am și fundația cărții ca punct de reper. Am parcurs cât de repede am putut cele două volume, ca apoi să mă avânt în ceea ce credeam că va fi o sesiune de „binge watching”. Am trecut mult mai lent decât credeam prin serial, cu dinții scrâșniți și mereu în așteptarea unei revelații. Nu mă înțelegeți greșit, motivul pentru care mi-a fost greu să-l urmăresc nu este că am fost un foarte mare fan al cărții. Nici ea nu e ușă de biserică: nu a îmbătrânit foarte bine, este destul de superficială din punct de vedere a portretizării culturilor asupra cărora se apleacă și multe dintre tehnicile narative sunt… naive.
Acesta nu este o cronică despre cum cartea e mai bună decât ecranizarea. Dealtfel, dacă nu ați citit cartea, este foarte posibil ca serialul Shogun să vi se pară excelent, iar citind cartea în urma lui să fie o mare dezamăgire. Intensitatea serialului, atât la nivel actoricesc, cât și din punct de vedere vizual, este captivantă. Dar totodată, am simțit că nu este „ce trebuie”.
Too Long, Didn’t Read
Serialul Shogun propus de Disney+ este o experiență încrâncenată, întunecată, împodobită cu unele dintre cele mai frumoase scenografii și costume din ultimii ani de seriale de pe platformele de streaming, cu performanțe actoricești remarcabile, însă puse în slujba unei viziuni atât de cinice și de golite de spirit solar încât eu unul n-am avut cum să nu văd cioara neagră de sub spoiala strălucitoare. Este un serial în culori vii, dar cu foarte puține contraste.
În Shogun se râde, dar niciodată cu poftă, mereu cu un substrat de suspiciune sau disperare. Se râde amarnic. Se râde printre lacrimi, printre picături de sânge și de sudoare. Și chiar și așa, se râde foarte rar. În cea mai mare parte a timpului, se stă încruntat, împovărat și/sau îmbufnat. Se fac amenințări (foarte) voalate. Se țes planuri de trădare și de evadare, militare și matrimoniale, spirituale și carnale, anuale și cincinale.
Iar planurile, urzelile, disperările, până și iubirile, sunt nu atât simțite de personaje, cât resimțite, duse în cârcă, sisific, mereu la un pas de moarte, fie că aceasta ar fi provocată de nenumărații inamici și trădători, fie că e sinucidere rituală. Iar dacă toate acestea par extenuante pentru personaje, la fel au fost și pentru mine. Și ce mă nemulțumește mai cu seamă este că această viziune nu este nici în ton cu cartea, nici neapărat cu inspirația istorică și, mai presus de orice, nu este nici originală, înscriind Shogun într-o litanie de dramatizări „dark and gritty” atât de vastă încât a devenit demult o adevărată memă.
Uneori iese – trilogia Dark Knight a lui Cristopher Nolan a demonstrat asta pe deplin. Însă în acest caz, cred că s-a mers prea departe. Însă departe de mine gândul de a vă trimite mai degrabă la anticariat. Pe scurt, indiferent dacă ați citit sau nu cartea, așteptați-vă de la Shogun la o atmosferă ploioasă, întunecată și plină de anxietate, cu ocazionale explozii de acțiune și de culoare (și la propriu, și la figurat). Dar pentru că nu știu să-mi țin gura nici pe departe atât de categoric ca personajele din acest serial, dacă vreți să intrăm în detalii, vă invit să citiți mai departe.
În largul mărilor de amărăciune
Am simțit că scenariul are, așadar, o misiune: filosofia/coloană vertebrală este că „toți suntem o apă și-un pământ, la fel de lipsiți de scrupule și la fel de duplicitari, singura diferență dintre A, B și C este abilitatea”. Presiunea creată astfel, restrânge plaja de posibilități pentru actori, prinzând personajele în niște chingi conceptuale pe care eu le-am simțit la tot pasul ca fiind cumva impuse unei lumi în care ar fi fost rost de mult mai multă libertate și varietate.
Sunt mai multe motive pentru care cred că realizatorii serialului au ales această estetică în tușe apăsătoare. Modul în care cultura japoneză este tratată în carte este cumva superficial, cu o oarecare condescendență mai mult sau mai puțin accidentală. Fascinația asta pentru „exotic” nu dă bine în secolul 21 și a trebuit șlefuită cumva. Mai mult, trăim într-o perioadă în care cinismul e destul de chic, are o forță de maree, este – cum bine spunea Josh Brolin – inevitabil. Și nu e ca și cum James Clavell nu își asumă o doză generoasă de realpolitik în cartea sa. Dar autorul lasă loc și pentru hăhăială, iar aceste contraste sunt motivul pentru care cartea este atât de ecranizabilă în primul rând, în pofida neajunsurilor sale.
Există o mulțime de personaje importante din acest punct de vedere, pentru ton și pentru echilibru, ca de pildă echipajul corabiei lui Blackthorne – o șleahtă de marinari păduchioși și nătărăi care sunt exasperanți și dezgustători, dar sunt și savuroși și amuzanți! Ei ajută să contureze mai bine diferențele dintre culturi, îl caracterizează mai bine pe Blackthorne, prin contrast, dau profunzime schimbărilor prin care trece mentalitatea lui de-a lungul aventurilor sale. Nimic din toate astea nu rămâne în serial. Abia dacă marinarii mai apar, abia dacă mai au nume, nu-l respectă pe Blackthorne și nu îi dau ocazia să se dezvăluie schimbat de traiul printre japonezi, iar în loc ca realizatorii să găsească o altă cale de a comunica același mesaj, pur și simplu îl taie de tot.
Cine și de ce?
Este frustrant în special clivajul dintre jocul actorilor, care este chiar foarte bun în ansamblul serialului și sărăcirea de lumini și umbre la care a fost supusă povestea. Sunt convins că Hiroyuki Sanada ar fi dus fără probleme un Toranaga capabil să râdă cu poftă și să se arate uman și vulnerabil, atunci când îi servește, sau când îi vine cheful. Pe cât e de deștept, de nemilos și de tactic, Toranaga este totodată o sursă reală de inspirație și de înflăcărare pentru cei din jurul său, este simpatic, îi plac obrăzniciile, noul și ineditul, iar trecerile bruște de la o stare de spirit la alta sunt tocmai ceea ce îl individualizează. În serial, rămâne foarte puțin din acest ambitus, dar chiar și acel puțin este jucat excelent. Pentru mine a fost de-a dreptul demoralizant să văd actori formidabili puși să joace roluri atât de restrictive și de monocromatice.
Personajul principal, englezul John Blackthorne ar fi un individ foarte dinamic și cu o mare plajă de reacții emoționale, susținute și temperate de o inteligență sclipitoare. În carte, el cam prea le știe pe toate, prea le prinde repede, e prea bun, prea ca la țară, dar asta îl face simpatic și plin de contraste. Blackthorne are o abilitate naturală de a se adapta la context, de a lăsa umorul, improvizația, teatralitatea să îl scoată la liman, tot atât de des pe cât îl salvează încăpățânarea, know-how-ul, atenția și răbdarea. În serial însă, el este portretizat mai cu seamă ca un soi de corsar, la fel de plin de planuri și de calcule ca inamicii săi catolici (și japonezi), lucru pe care chiar îl declară spre sfârșit. Actorul Cosmo Jarvis face tot ce poate, încearcă să păstreze un anumit spirit comic, natura neîngrădită a unui mare improvizator, dar scenariul nu-l lasă, pentru că are ceva de demonstrat: morala, cultura, religia, literatura, teatrul, mâncarea, vestimentația, activitățile, armatele, banii, toate acestea sunt rame pentru singurul lucru care contează – puterea politică. Fiecare personaj, poate cu excepția lui Mariko, este creionat în slujba acestei idei.
Iar Mariko este excepția mai degrabă pentru că nu deține niciun fel de putere politică, sau mai precis, pentru că este o victimă perpetuă a mașinațiilor tuturor celorlalte personaje și este pe deplin conștientă de acest statut. Tragismul existenței sale este atât de subliniat în serial, încât nu prea se mai lasă loc pentru dragoste și pentru numeroasele și subtilele moduri în care ea se manifestă față de Blackthorne. Anna Sawai face un rol care ajunge în anumite momente să fie realmente cutremurător, exprimând cu brio stăpânirea de sine și forța acestui personaj. Dar profunzimea trăirilor sale este atât de ascunsă, iar scenariul este atât de dur, încât am senzația că Mariko devine mult mai bidimensională decât merită.
Ca un mare plus, pilotul spaniol Vasco Rodrigues, cu personalitatea sa expansivă, cu umorul său spumos, este jucat minunat de Nestor Carbonell, dar prezența sa este mult redusă și pusă din nou mai degrabă în slujba acestei perspective întunecate, ciobindu-i atât empatia, cât și simpatia împărtășită cu Blackthorne. Oricum, grozavă performanță a actorului și binevenită sclipire de perspectivă înspre ce ar fi putut să ofere acest serial.
Cu chiu, cu vai
Am depus eforturi de voință. Mi-am oțelit mintea și mi-am înconjurat inima cu opt garduri concentrice. Încheieturile degetelor mi s-au înălbit pe mânerul telecomenzii de la brâu. Poate m-a prins Shogun într-o perioadă în care simțeam nevoia de altceva, în fond, mulți dintre prietenii și cunoștințele mele mi-au recomandat serialul fiind încântați de ecranizare. Poate că pur și simplu nu e pentru mine. Dar dacă sunteți de acord cu mine că echilibrul este proverbiala sare din bucate, atunci trebuie să vă avertizez că acesta este un serial cam… nesărat.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
