„Atlasul Singurătății” este un proiect multi-disciplinar de cercetare și documentare a fenomenului singurătății la Generația Z din România, materializat pe parcursul anului 2025 de o echipă complexă, care a abordat subiectul din multiple unghiuri, ducând la o multitudine de rezultate fascinante, atât din punct de vedere artistic, cât și prin prisma cercetărilor sociologice.
Am stat de vorbă cu membrii acestei echipe, încercând să aflu mai multe despre „Atlasul Singurătății” și despre poveștile din spatele său în aceeași manieră multistratificată. Mădălina Muscă și Andreea Găzdaru au trasat direcțiile de cercetare sociologică, respectiv psihologică ale proiectului, concepând chestionarul online menit să ofere o primă hartă emoțională a singurătății la Generația Z din România. Despre provocările pe care le-au întâmpinat, despre revelațiile pe care le-au avut și despre întâlnirea dintre poezie și sociologie, ne povestesc în cele ce urmează.
Mircea Laslo: Între singurătate și solitudine, diferența este una de poziționară emoțională. „Generația cu cheia la gât” își purta singurătatea esențială direct în nume și totuși studiile arată că Generația Z suferă mai mult de pe urma acestui fenomen. În urma interviurilor pe care le-ați desfășurat pentru „Atlasul Singurătății”, se întrevede vreo explicație pentru această situație?
Mădălina Muscă: Cred că e o discuție mai amplă și despre cum ne uităm la singurătate în general și despre ce zice arta despre societatea noastră și despre cum s-au schimbat lucrurile în ultimii aș zice 50 de ani legat de asta și cum ne uităm la ea specific în România, dar și ce se întâmplă pe plan global. Cumva, proiectul a pornit de la niște date mai ample, atât pentru Europa cât și pentru România, care arată că Generația Z afirmă despre ea însăși că este cea mai singură dintre toate generațiile. Și asta e măsurat din perspectiva percepțiilor individuale, subiective. Singurătatea, cum o definim noi, este practic diferența dintre relațiile pe care ne-am dori să le avem, atât cantitativ cât și calitativ, și ceea ce reușim să obținem în realitate. Asta față de izolare, care poate fi măsurată prin numărul de contacte pe care le avem în exterior, poate fi măsurată obiectiv.
Ce pot eu să spun despre Generația cu Cheia la Gât este că, așa cum se simte și din nume, singurătatea era ceva impus. Adică, părinții nu erau acasă, nu stăteau cu noi. Și atunci noi trebuia să găsim resurse, să petrecem timp cu alți copii. În ceea ce ne privește, comunitatea era foarte mult în afara familiei; școală, vecini… cumva era mai aproape de mediul rural. Cumva erai singur, dar făceai parte mai mult dintr-o comunitate.
Dar aici, când vine vorba de Generația Z și din alte proiecte în care am lucrat cu tineri, ei stau foarte mult cu părinții, extrem de mult, adică și în timpul lor liber. Și la întrebarea „vorbești vreodată cu părinții tăi despre ce simți”, toți au spus „Nu. Cu părinții mei nu ai cu cine să vorbești. Sunt total diferiți, gândim total diferit și nu mă duc la ei”. Probabil singurătatea aceasta „în doi” este mai dureroasă. Cumva, este o imposibilitate, o neputință de a comunica cu cei de lângă tine, că sunt cei de la școală, că sunt profesorii, că sunt părinții… Afară nu mai ies copiii așa cum făceam noi. Există o dorință de a comunica și o imposibilitate de-a o face. Asta in real life. În online, se poate. Dar aici e discutabil cât de mult îndeplinește mediul online această nevoie.
Andreea Găzdaru: Problema vârstnicilor este una de izolare, iar în contextul tinerilor este mai degrabă de singurătate, în sensul în care „am cu cine să relaționez, dar din diverse motive aleg să nu o fac, sau să o fac mai puțin.” Asta nu înseamnă că bătrânii nu se simt singuri, adică nu se exclud reciproc. Ele pot să vină mână în mână.
Tot discursul acesta al izolării și al singurătății a devenit mult mai vizibil, atât în public, cât și în structurile organismelor de cercetare, al instituțiilor internaționale, odată cu pandemia Covid19. Așa cum știm, am fost cu toții izolați, iar asta a venit cu o percepție și o realizare a cât de singuri suntem în afara contextelor sociale care ne forțează să fim împreună cu alți oameni. Și pe măsură ce trece timpul și e măsurată singurătatea (în U.K. există inclusiv un minister al singurătății), vedem și cum crește în amploare.
În România nu avem în momentul de față o măsurătoare de genul acesta. Ce am făcut noi este o chestie foarte exploratorie, experimentală, bazându-ne pe chestionare și instrumente de măsurare pe care le-au folosit alți oameni. Dar ce am considerat noi că ar fi potrivit pentru proiect, tocmai pentru că este despre Gen Z, a fost să ne ducem și înspre partea aceasta de online și ce înseamnă interacțiunile online, dacă ele se susțin la fel ca interacțiunile generale. Cât este dopamine rush și cât este conexiune reală acolo în statul pe platforme? Am încercat să explorăm cât mai mult această parte.
Dincolo de aspectul sociologic despre cum definim și cum ne uităm la singurătate, mai e și un context politic și economic global, în care discursul și accentul pe acțiune și pe ce se poate face este pus foarte mult pe individ. Și asta nu e o chestiune discutabilă: vorbim despre un individualism din ce în ce mai crescut al societăților noastre și tot acest context în care tu ca individ trebuie să îți rezolvi problema înseamnă multe chestiuni, dar are cădere și asupra faptului că ne simțim din ce în ce mai singuri în fața problemelor pe care trebuie să le gestionăm, de la aspecte culturale, la unele personale.
Mircea Laslo: Oare dincolo de paradoxul contemporan al lumii mai interconectate decât oricând vs. singurătatea semnalată de GenZ, se ascunde o problemă cumulativă, intergenerațională? Mă gândesc la fenomenul migrației de muncă pe care îl studiam acum 15-20 ani, care golea localități întregi prin România și lăsa o generație întreagă izolată de părinții plecați prin străinătate.
Mădălina Muscă: Aș zice că e puțin far fetched să vorbim despre o transmitere a acestei traume. Cu siguranță toate aceste procese economice și sociale care s-au întâmplat înainte de ‘89 dar și după – tranziția a afectat destul de mult generația noastră, „milenialii”, care am văzut tot felul de transformări care au fost destul de dure, care i-au afectat mult și pe ai noștri. Cumva copiii, Gen Z de acum, sunt într-adevăr într-o fază în care trăiesc alte procese economico-sociale, dar le resimt pe cele care s-au întâmplat înainte, nu neapărat în mod conștient, dar cu siguranță că le resimt.
Eu aș zice că e important să facem mai întâi o delimitare metodologică pentru cercetarea noastră. Lucrurile pe care le-ai menționat sunt fenomene care se întâmplă încă, în mare parte, dar mai ales în orașe mici, în zonele rurale, zone mai puțin dezvoltate. Ceea ce am făcut noi a fost să aplicăm acest chestionar unor persoane care decideau voluntar să răspundă. Adică, a fost transmis prin social media, către persoanele care au acces la genul acesta de resurse. Și am observat că în momentul în care Scena9 a distribuit chestionarul, au început să se înscrie foarte mulți oameni. Dar ținând cont de aceste aspecte, majoritatea răspunsurilor au venit din centre urbane mari – Timișoara, Iași, Cluj, Brașov… Câmpina și alte astfel de localități sunt mult mai puțin reprezentate.
În plus, chestionarul nici nu are reprezentativitate la nivel național. Noi nu am avut resursele să aplicăm un chestionar care poate să fie ponderat, adică să poată fi reprezentativ pentru populația așa cum e ea distribuită pe gen, economic, în localități șamd. Așa că ceea ce se întâmplă este că noi vedem niște rezultate, explorăm niște piste pentru niște tineri, majoritatea femei dealtfel. Au răspuns mai multe fete decât băieți la chestionar – 72.7% sunt fete. Este interesant și pentru că la nivel internațional, femeile sunt mai afectate de singurătate decât bărbații. Chiar dacă pare contraintuitiv, asta ne spun rezultatele. Și la chestionarul nostru au participat mai mult persoane de gen feminin.
În acest context, cred că e destul de complicat să dăm un răspuns și o explicație pentru aceste treceri generaționale, bazându-ne doar pe chestionarul nostru. Noi putem să avem niște ipoteze, presupuneri despre care este falia dintre Gen Z și „Mileniali” și „Decreței” mai degrabă decât „Baby Boomers”, dar cred că explicațiile sunt super variate. Vin de la distrugerea unei infrastructuri care era foarte prezentă pentru „Baby Boomers”, care au trăit într-o societate care distribuia mai mult resurse către spațiile culturale și sociale în care poți să relaționezi, am ajuns la noi, care am trecut printr-o tranziție destul de dură și acum suntem la Gen Z, care a crescut practic în pandemie și își împarte singurătatea între online, job și facultate.
Andreea Găzdaru: E clar ceva acolo, dar cred că ieșim din proiect. Pot să fie doar părerile noastre foarte subiective și atunci m-aș feri să merg mai departe cu speculațiile.
Mircea Laslo: Umblă în ultima vreme în online o idee care pare foarte de bun simț: într-o lume instabilă și copleșită de anxietăți din toate unghiurile – economic, politic, climatic, tehnologic – depresia și/sau furia sunt reacții cât se poate de normale, în fond! Este și însingurarea un răspuns firesc la un context respingător?
Andreea Găzdaru: Eu spun cu siguranță că există o legătură, în contextul în care, din ceea ce am observat din chestionare și din atelierul de la Timișoara, singurătatea este resimțită și ca o inadecvare, sau o inadaptare la context. Și vine și cu nevoia de productivitate, de a fi bun, de a fi cineva, de a fi altfel… Să ai și corpul perfect, să salvezi și lumea, să fii și aware politic și din toate punctele de vedere. Și asta vine desigur cu o supraresponsabilizare, care e puțin cam mult pentru vârsta lor. Plus că există și o neputință în legătură cu tot ceea ce se întâmplă. Adică, e ok să fii ținut la curent, dar parcă e mult prea mult. Și mesajul din subtext este bineînțeles și că trebuie să faci ceva în legătură cu toate acestea. Nu știu cât poți face. De aici și sentimentul de inadecvare.
Probabil că da, simțind inadecvarea aceasta, văzând că „dincolo” oamenii au o viață mai bună, mai frumoasă, se schimbă mai mult, salvează lumea etc., asta aduce o stimă de sine scăzută și duce la alegerea de a te însingura.
Foarte multe dintre răspunsurile primite, inclusiv în atelierul de la Timișoara, mergeau pe modelul „mă simt singur/cel mai singur într-un grup de oameni”.
Mădălina Muscă: Și în plus, în chestionar au spus destul de frecvent că asociază singurătatea cu sentimente mai degrabă negative. Aș face iarăși diferența între un spațiu de regenerare, solitudine, care poate să fie ales și pe care l-au și descris o parte din cei care au răspuns la chestionar, dar foarte puțini. În foarte puține dintre situațiile în care ei trebuie să vorbească despre singurătate, o aleg ca fiind o chestiune regenerativă, sau de spațiu individual în care se reconstruiesc niște resurse. E mai degrabă asociată cu tristețea, neajutorarea, anxietatea.
Pe partea pozitivă, să zicem, cele mai mari asocieri sunt cu liniștea și cu libertatea. Dar procentual, asocierile negative și cele pozitive nu se echilibrează.
Andreea Găzdaru: Păi probabil pentru că și atunci când stai singur, stai cu social media, stai cu știri… Adică ești singur, dar tot cu aceste vești despre lumea exterioară. Iarăși, apropo de diferența dintre generații – noi când stăteam singuri, mai stăteam cu o muzică de pe MTV, cu Cartoon Network… nu eram mereu cuplați la… politica externă.
Mircea Laslo: Cum a decurs procesul de formulare a chestionarelor? Cum v-ați armonizat perspectivele, între psihologie și sociologie? Au apărut provocări neașteptate în acest proces? Și dacă da, cum le-ați navigat?
Andreea Găzdaru: În momentul în care am construit chestionarul, am încercat să ne aliniem la modurile în care se măsoară singurătatea în general, adică să nu folosim un instrument pe care îl inventăm noi de la început și să nu aibă niciun fel de posibilitate de a face trimitere și către alte rezultate, din afară. Într-adevăr, grilele acestea pe care le-am consultat au ambele dimensiuni: și psihologică și sociologică. Din acest punct de vedere, pentru noi două a fost destul de ușor să concepem chestionarul.
Dar am avut și o discuție destul de lungă, în care înainte să facem acest instrument, am stat și ne-am deconstruit bias-urile noastre față de propria generație, de Gen Z. Pentru că, evident, fiecare dintre noi are experiențele ei… A fost simpatic, să râdem puțin și să vorbim. „Ce crezi tu despre oamenii ăștia care stau online tot timpul?” „Păi nu, că și eu stau online tot timpul, stai un pic!”
Aspectul pe care ne-a fost mai dificil să ne punem de acord se trage din faptul că Mădălina are mai multă experiență în conceperea de chestionare decât mine, iar eu tindeam să merg într-o zonă de întrebări deschise, în care să-i lăsăm pe ei să ne povestească, să vorbească liber. Și Mădălina îmi spunea „Daa, dar va fi greu să procesăm toate acestea…” Într-adevăr, am lăsat destul de multe întrebări deschise și am fost amândouă surprinse să vedem cât de mulți oameni și-au luat din timp să scrie mult. Asta apropo tot de singurătate și de dorința de a comunica…
Mircea Laslo: Dintre răspunsurile pe care le-ați primit la interviurile desfășurate, au fost vreunele cu care să fi rezonat în mod deosebit, care v-au pus la încercare capacitatea de a păstra distanța profesională?
Mădălina Muscă: Ce a apărut din chestionare este și că a fost cathartic acest proces de a scrie despre un sentiment greu de exprimat, sau copleșitor. Prima întrebare din chestionar este „Dacă ar trebui să explici singurătatea cuiva care nu știe ce înseamnă acest sentiment, cum ai descri-o?” Și am avut niște răspunsuri foarte poetice, ceva superb. Au fost niște texte destul de lungi, chiar le-am sugerat celorlalți să integreze dintre aceste răspunsuri în expoziție. Au răspuns 154 de persoane la chestionar, iar peste 100 din aceste răspunsuri se citesc aproape ca un volum de poezie al experiențelor personale.
Ce aș spune că e important de menționat despre aceste răspunsuri este că majoritatea dintre respondente și respondenți au spus că singurătatea este o problemă gravă. 63% dintre ei consideră că e ceva grav pentru Generația Z. Restul spun că e o problemă medie, dar gesionabilă. Adică ei conștientizează că este o problemă. Cumva, în întreg chestionarul observăm o autoreflexivitate și de conștiență a problemelor pe care le văd în jur și în același timp un fel de blocaj în a ieși din ele.
Atunci când le cerem soluții – avem spre finalul chestionarului o parte în care respondenții sunt întrebați care cred că ar fi soluțiile – răspunsurile se îndreaptă tot spre individ, spre ei înșiși: eu ar trebui să fac mai multe ca să nu mai fiu singură/singur. Majoritatea au declarat că nu știu care ar putea să fie soluțiile, dar răspunsurile au fost super-generale: să fie oamenii mai empatici, mai deschiși, mai binevoitori. A existat și o proporție destul de mică, dar care mi s-a părut foarte interesantă, care au spus că simt nevoia de third spaces, spații terțe în care pot să interacționeze fără să consume, fără să trebuiască să plătească. Fiind din aceste spații urbane mai mari, aici e și mai mare presiunea pe consum și avem destul de puține spații în care putem să stăm fără să dăm bani pe cafea, suc, mâncare… Respondenții exprimă destul de clar că nu au acces la astfel de spații, în afară de parcuri. Care la rândul lor sunt limitate la un sezon cald. Restul nu există.
Andreea Găzdaru: Mie mi-a mai rămas în minte un interviu făcut pentru proiectul de la Timișoara, cu o tipă din Myanmar. Mi-ar plăcea, dacă extindem proiectul, mi s-ar părea interesant să facem un studiu doar pe migranți. Pentru că deja sunt comunități ale lor și mi se pare interesant să vezi cum gestionează ei singurătatea într-un oraș complet străin. Sunt foarte mulți tineri veniți – cam ei ajung pe-aici.
Mircea Laslo: Cum ați vedea o continuare a acestui proiect? Care sunt zonele încă neexplorate, necuprinse în Atlas, în care ați dori să faceți expediții?
Mădălina Muscă: Singurătatea e un fenomen interesant în mai multe zone. Mă gândeam inclusiv la partea de Incel și hater online și cum aceste bule se traduc în valori de dreapta. Și cum ele se trag dintr-un soi de izolare și de singurătate a bărbaților, de obicei albi, cu spectre diferite de vârstă… Explicațiile ar putea să fie destul de vaste, dar până când nu cercetăm specific această zonă și în România, nu putem să ne pronunțăm clar asupra interdependențelor și asupra fenomenului în general.
O altă zonă de cercetare ține de spații care sunt eminamente ale singurătății – închisorile, de pildă. Acolo sunt foarte multe lucruri de cercetat. Am fost în niște centre de detenție pentru minori. În România, chiar dacă nu te-ai aștepta neapărat, criminalitatea e super etnicizată. Procentul de bărbați sau femei albe este mult mai mic decât al persoanelor rrome, de exemplu.
Andreea Găzdaru: Sunt rapoarte conform cărora femeile japoneze peste 60 de ani, de pildă, comit furtișaguri, nimic foarte serios, dar suficient pentru a ajunge intenționat la închisoare, tocmai ca să nu mai fie singure, să fie acolo alături de alte femei. Cred că și condițiile închisorilor din Japonia s-ar putea să fie altfel decât în România…
„Atlasul Singurătății” este un proiect derulat de Patrupetrei în parteneriat cu Scena9 și beneficiază de două finanțări publice, din partea Administrației Fondului Cultural Național, respectiv a Centrului de Proiecte din Timișoara. Mai multe informații despre proiect sunt disponibile pe pagina de Facebook, cât și pe site-ul oficial, găzduit de Scena9.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? 
Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
1 Comentariu