În întâmpinarea celei mai recente ediții „Share. Tag or Dye,” expoziția care developează postările artiștilor de pe Instagram, fără vreun criteriu de selecție, și le expune mai departe, am stat de vorbă cu Andrei Tudose, inițiatorul proiectului.
În continuare, Tudor povestește cum s-a născut și a prins avânt expoziția care aduce digitalul în plan material și construiește o colaborare uniformă între artiști vizuali din toată lumea.
Cum ați luat decizia de a renunța la un proces de selecție? V-ați temut că o să afecteze coerența vizuală a expoziției?
„Share, Tag or Dye,” prima iterație a proiectului adică, a pornit ca urmare a unei serii lungi de discuții cu mulți artiști și cercetători în a căror muncă înscrierile la apeluri deschise sunt la ordinea zilei. Rulând niște proiecte în ultimii ani, ne-am găsit și pe o parte și pe cealaltă a baricadei – în încălțările aplicanților (cu volumul aferent de refuzuri la activ) și prin jurii de selecție.
Am constatat că selecția ține, invariabil, de o formă de validare contextuală, nicidecum valorică. În același timp, social media nu are o structură eliminatorie, nu? Îți faci cont, you’re in – premiza de bază a oricărei platforme de colaborare, nu-i așa? Am hotărât să facem același lucru și aici: we hack the process, iar open call-ul devine un spațiu colaborativ, fără nici un fel de condiționări.
Ne-a întrebat multă lume, inițial, dacă nu ne temem că ar ieși cam ciorbiță. Sincer, nu am perceput asta ca pe un potențial pericol în nici un moment. Plus că, folosind cianotipia ca tehnică de aducere în material a mediului digital, există implicit o apropriere vizuală care cristalizează totul într-un mod coerent. Iar prin „Share, Tag or Dye (Again),” platforma noastră numără acum undeva între 400 și 500 de colaboratori din peste 40 de țări. Ne-am adunat câțiva.
Cu ce avantajează cianotipia, prin care ați transpus feed-urile artiștilor înapoi în plan material, vocea expoziției? Cum funcționează ca tehnică fotografică?
Am ales inițial această tehnică mai mult ca o ironie la adresa relaționării contemporane cu tehnologia – totul repede, mai mult sau mai puțin superficial și, eventual și cu 2-3 alte acțiuni în paralele.
Cianotipia a apărut mult înaintea vreunei cercetări științifice care să anunțe măcar internetul sau social media și a fost una dintre acele tehnologii care a implicat multă corespondență poștală și, implicit, o investiție enormă de timp și tot atâta răbdare.
Dincolo de acest comentariu însă, cianotipia mai are și avantajul unei forme de manualitate vecină picturii, într-un fel. Iar asta înseamna un al doilea strat colaborativ și apropriativ dat instalației – dimensiunea autorială se estompează parțial și rezultă o instalație colectivă în care nu mai e foarte limpede ce este de la cine. Astfel, toți suntem împreună și nonierarhic contributori activi.
Cum ați răspunde la întrebarea pe care o adresați artiștilor – în ce măsură poate micul ecran contemporan, pe care îl deținem cu toții, să redea complexitatea unei lucrări de artă?
Recreând o rețea socială în spațiul expozițional, am putut observat reacțiile oamenilor și nu cred ca am văzut prea des persoane care să stea mai mult de câteva secunde în fața unei postări de Instagram, darămite 4-5 minute. Așadar, răspunsul scurt la întrebare ar fi: incomplet.
În domeniul artistic, micul ecran este un fel de fast food – nici nu te bucură, nici nu te satură.
Ați observat și o rezistență în lumea artiștilor vizuali față de trecerea la social media?
Nu am observat o rezistență propriu-zisă, ci mai degrabă un prea-plin. Cred că ne-am obișnuit să facă parte integrantă din viețile noastre, iar în domeniul artistic (precum probabil în orice domeniu profesional) este un rău necesar. Asta a fost, de fapt, și premisa acestui proiect – „Dacă nu ești în social media, nu exiști.”
Iar complicațiile și miza lui sunt mai degrabă în randul publicului larg, decât în cel al artiștilor. Mai mult, artiștii au răspuns cu entuziasm la chemarea noastră de a ne trimite postări de social media – probabil pentru că un apel deschis, la care aplici într-un minut și nu ai nicio șansă de a fi respins, este ca un vis frumos care se împlinește.
Cum se adresează proiectul publicului larg?
În relație cu publicul larg, proiectul devine cu adevărat interesant. Într-o lume dominată de interacțiuni virtuale și știri despre inteligențe artificiale, „Share, Tag or Dye (Again)” pune în discuție manualitatea și procesul din spatele uneia dintre primele tehnici fotografice, dezvoltată în urmă cu aproape două secole.
Și face asta într-o relație simbiotică, alături de una dintre pietrele de temelie ale vieții noastre digitale – social media. Într-un demers post-digital, proiectul explorează curajos cum putem îmbina noul cu vechiul, imaterialul cu materialul, digitalul cu analogul. Iar în momentul în care oamenii vin în expoziție, atunci când află că, asemeni unui feed de social media, pot să parcurgă instalația doar dacă o ating (spre deosebire de paradigma publicului-spectator), am observat cum se produce un declic și oamenii încep să vadă și să simtă cum arta poate să fie mai mult decât ceva de pus pe perete, că arta poate să facă un
comentariu pertinent la realitatea actuală și nu doar să înfățișeze ceva frumos.
