Limpede printre suspansuri, și iureș de candoare în nuanțe reci, „Solaris” de la Teatrul Excelsior vorbește despre apropiere de la distanță, și despre umanitate, de pe altă planetă.
În regia lui Bobi Pricop, „Solaris” face un pas mare pentru spațiul teatral românesc, accesând o zonă de science fiction care riscă mult pe scenă, de unde luciul futurist nu poate fi fentat la fel de fin ca în film. Din culise până pe scenă, se ajunge cu racheta spațială. Și totuși, traducerea scenică a SF-ului semnat de Stanisław Lem nu se confruntă cu stângăcii de butaforie; întregul mezanplas este simplu, incisiv, funcțional.
În ciuda dimensiunilor sălii Teatrului Excelsior, are loc o întreagă planetă pe scenă, spațiul fiind întrebuințat inventiv și ambițios. Nu schițează, ci este suficient de explicit și de stație spațială pentru a induce, fără exerciții de imaginație considerabile, convenția, prioritizând utilitatea în favoarea tentantelor efecte speciale.
Faptul că rotativa care face schimbări de decor la minut este o magiciană, faptul că echipa tehnică dă dovadă de o dexteritate și o prezență de spirit la rang de artă iau ochii într-o manieră esențializată, mai dibaci decât toate mașinile de fum și ornamentele spectaculare. „Solaris” de la Excelsior excelează în funcționalitate și – culmea, deși scenografia semnată de Oana Micu este orice, dar nu simplistă – sinteză.
Lansator de întrebări filozofice, firul narativ solid ține în brațe întreg spectacolul, construit din spații goale și suspansuri. Conturează aproape cinematografic o poveste duioasă, cocoțată în orbită tocmai pentru a spune adevăruri din cele mai adânci despre umanitate. Vorbește cu fragilitate, firesc, despre ce înseamnă să fii om, despre ce ne face așa cum suntem, despre cum ne căutăm unii pe ceilalți ca pe extratereștri. Despre cum oamenii sunt construiți din propriile lor conștiințe, despre cum fiecare primim ceea ce ne este dat ca un blestem sau ca un cadou, despre singurătate, co-dependență, nevoi sociale și atingere umană.
Dacă vrei, vorbește despre colonizare și empatie. Sau despre felul în care ceilalți sunt planete necunoscute, potențial periculoase și sigur însingurate. Sau despre raportul dintre realitate și imaginație – și nocivitatea fiecăreia. Sau despre subconștientul colectiv. Pe orice parte ai întoarce nava, este o metaforă pentru ceva care arde intens în natura umană. Poate fi o parabolă a cunoașterii de sine, sau despre divinitate, sau despre iubire; sau, poate, într-un limbaj mult mai simplu și mai frumos, toate acestea înseamnă același lucru.
Suspendat, ușor retro (doar fiindcă merge pe clasic din punct de vedere estetic), cu un sunet alb care să dea tonul, „Solaris” se joacă, aproape inocent, cu raporturile de normalitate, cu dinamicile sociale sub lupa singurătății, cu acest grad de stranietate care devine din ce în ce mai normal pentru fiecare dintre noi. Pe alocuri, își asumă prea multă seriozitate de film de acțiune, dar, chiar și asta ce sporește real misterul (mai ales dacă nu ai citit cartea și nu ai văzut filmele).
Spectacolul strecoară din colț în colț ceva aproape uman, și înfricoșător, și, anticipăm noi, cu o presimțire inexplicabilă, rău; rău pentru că este diferit și aproape la fel. Prin acești vizitatori făcuți din amintiri, rechini ai atașamentului – extratereștrii cu fețele oamenilor iubiți – planeta Solaris încearcă să se facă iubită, încearcă să fugă de pustietate.
Camelia Pintilie (Kelvin) este protagonista cu temperatura ideală; puternică și lucidă și umană. Din când în când ușor expozitivă, reușește să țină în mâini tainele „Solaris”-ului și cuprinde în interpretarea sa profunzimea finalului. Într-o compoziție care clocotește cu degajare, inocență și cantitatea perfectă de ciudățenie, Bogdan Nechifor (Ray) își potențează iscusit umorul special, ludic, dar și capacitatea de a vira spre manie. Este cu atât mai viu cu cât este mai puțin om, cu atât mai manipulator sentimental neintenționat cu cât suferă mai tare. Reprezentând planeta Solaris, cu anxietate severă de separare și o curiozitate copilărească, trece printr-o gamă largă de bucurii și suferințe intense, pe care le susține actoricește cu aparentă lejeritate și siguranță.
Mircea Alexandru Băluță (Snow) și Oana Predescu (Sartorius) compun un duo științific veritabil, mizând mult pe subtilitățile și particularitățile personajelor lor. Dacă Mircea Alexandru Băluță plusează cu un fel de calm ușor timid, Oana Predescu joacă minimalist, de pe vârful buzelor, aparent robotic, de fapt comprimându-și sentimentele în cea mai mică formulă posibilă, și lăsându-le să iasă la iveală întrezărit, pe la încheieturi. Deși montarea nu își propune să amuze, cei doi sunt aleși atât de inspirat încât devin, în mod neintenționat, un real cuplu comic.
Tragicul inspirațional din final, în care eroina noastră preferă moartea mai curând decât uitarea, este o ultimă demonstrație a ridicolului uman, a felului în care alergăm orbește, neatent după fericire, fără a putea să înfrângem nostalgia. Se pare că emoția are nevoie de un moment de neatenție să năucească definitiv logica. Cam așa imposibile și puțin plauzibile sunt și visurile de om. În această dezbatere finuță și trecătoare despre umanitate, care se petrece pe vârfuri, rămâne la latitudinea fiecărui spectator îmbarcat dacă iubirea înseamnă să nu distrugem/ colonizăm sau să nu părăsim/ abandonăm.
SOLARIS
de David Greig
după romanul omonim de Stanisław Lem
traducerea și adaptarea: Andrei Dósa
Distribuția:
Kelvin – Camelia Pintilie
Ray – Bogdan Nechifor
Snow – Mircea Alexandru Băluță
Sartorius – Oana Predescu
Gibarian (înregistrare video) – Florin Piersic Jr.
Copilul – Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Les Ateliers Nomad
Cinematography: Iustin Șurpănelu
Producător delegat: Vasea Blohat
Regizor tehnic: Viorel Stemate
Stage manager: Octavian Szalad
Credite: ©Volker Vornehm
Recomandare: 12+
Durata: 2h
1 Comentariu