De la muzică și lumini până la jocul actoricesc, „Super Fragil (SF)” reușește să se bage sub pielea ta și, precum vinul, dezleagă limba vocii interioare care începe să își aducă aminte de fiecare julitură din copilărie.
Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că am să mă îndrăgostesc la Teatrul Excelsior aș fi râs. Five years later, plec acasă cu fluturi în stomac după SF.
Când eram în liceu îmi doream să devin teatrolog. Și nu că îmi doream, era obsesia mea. Căutam constant cărți de istoria teatrului și estetică prin anticariate, plângeam când nu găseam piesele de teatru pe care le voiam, mă duceam să văd același spectacol de minim cinci ori ca să văd cum se schimba dinamica dintre actori. Îmi convenea? Nu. Mereu era ceva care se putea face mai bine. De aici, colegii mei de liceu au ajuns la concluzia că nu ar trebui să urmez această vocație pentru că sigur nu mi-ar fi permis nimeni să scriu cronică de teatru.
Look at me now. Sunt antropolog, nu teatrolog și scriu cronică de teatru. Mai mult de atât, scriu de bine. Dacă aș fi știut în liceu că teatrul nu înseamnă doar Cehov (bombastic side eye) sau Caragiale, probabil aș fi dat în cele din urmă la teatrologie.
Am fost la SF („Super fragil”), regia Andrea Gavriliu, la Teatrul Excelsior și am avut parte de o oră de vid. Îți zic imediat de ce.
Despre „Super Fragil”
Fac iar o mică incursiune în adolescența mea. Pe lângă teoria teatrală făceam și actorie, respectiv euritmie și canto. Nu m-am dat prea mult în vânt după euritmie. Poate nici profesoara nu a ajutat. Cert e că m-am îndrăgostit de mișcarea corporală undeva prin clasa a 11-a, la un workshop de teatru-dans. Workshop extra școlar. Atunci mi-am dat seama că spunem mai multe decât am vrea doar prin postură. A fost un moment foarte puternic pentru mine.
Un moment la fel de puternic a fost și spectacolul SF, spectacol construit în jurul plasticității corporale. Cei șase actori-dansatori nu au multe replici, dar prin corpurilor lor îți transmit acțiunea. Și cred că o fac mai bine decât cuvintele.
Vedem un grup de șase oameni care oscilează între spațiul ludic și cel al maturității. Schimburile dintre spațiul jocului și cel al pragmatismului sunt accentuate de muzică și de lumini. Astfel, maturitatea devine acest spațiu nu foarte luminos, spațiu în care dramele copilăriei devin adevărați monștri. Butaforia este inspirată de locurile de joacă din cartiere; un balansoar, un tobogan și o învârtitoare. Dramele adulților ies la iveală în același decor ludic, iar asta te face să te întrebi: Câte răspunsuri găsesc în copilărie?
Legături
SF mi-a adus aminte de volumul Mihaelei Buruiană, „Pe cine iubești mai mult”, Editura Nemira, colecția N`autor. În SF cuvintele se deduc, dar în cazul volumului de proză scurtă corpul se deduce. Mihaela scrie despre tranziția de la copilărie la maturitate într-o manieră cât se poate de vizuală. Legătura dintre cele două etape o face printr-o povestire, „Intermezzo”, care rupe ritmul obișnuit, întocmai ca muzica din SF.
Similitudinile nu se opresc doar la temele abordate. În ambele cazuri, dramele maturității sunt strâns legate de copilărie și tot acolo își găsesc răspunsurile. Rana maturității e julitura netratată din copilărie.
Următoarele reprezentații sunt programate în zilele de 1 și 14 martie. Hurry up că se dau biletele ca pâinea caldă!
Foto deschidere articol: Teatrul Excelsior
