Skip to content Skip to footer

Teambuilding a (re)pornit discuția despre filmul românesc

Chit că i-ai pus pauză după primele 25 de minute (sau de cuvinte obscene) sau că ești un apologist al filmului scheci de YouTube, dă-i Teambuilding-ului ce e al Teambuilding-ului – și anume, că ne-a băgat în inima cinematografiei românești și i-a readus relevanța la nivel general.

Acum că fenomenul s-a mai stins și am găsit subiecte noi despre care să cârcotim peste tot pe internet, simt să trag linie și câteva concluzii întârziate (deși, atenție, eu am fost la Teambuilding cât încă era în cinematografe). Am înțeles ce părere are toată lumea și mama lor despre cel mai de succes film românesc din ultimii 30 de ani și mă bucură să văd câtă dezbatere a stârnit, cât de tare a impulsionat lumea să scrie fluvii de păreri, mai mult sau mai puțin avizate (irelevant dacă etalonul este cât de consumat a fost și încă este filmul).

(Dan Amariei, solist Omul cu Șobolani)

E foarte tare că au sărit atâția voluntari să facă niște curățenie generală în sectorul film. Mult timp, în afară de critica de specialitate (care oricum zice de bine de Teambuilding), a fost foarte liniște aici, așa că e grozav că oamenilor le pasă din nou ce se filmează prin România*.

*= a nu se confunda cu Wednesday care doar a luat o ofertă ieftină și suficient de cool din punct de vedere vizual

  

După ce și-a ținut poziția ca numărul 1 pe Netflix pentru primele zile (haotice) ale anului 2023, după ce a supărat o grămadă de critici de film oficiali și neoficiali și după ce a reușit să motiveze o grămadă de oameni care, de altfel, n-au mai avut nicio inițiativă de resuscitare a filmului romînesc în ultimul mileniu (în afară de această critică virulentă pentru înjurături și DeStRăBăLaRe), nu e foarte mult de vorbit despre Teambuilding (2022), filmul.

Normal că nu e un film de artă, că nu rămâi cu mai mult decât o colecție de rânjete (care și alea variază în funcție de: a. dacă lucrezi într-o corporație, b. dacă roșești când auzi cuvinte cu „p” și c. dacă citești Liiceanu de plăcere sâmbătă seara) și două floricele între dinți. Desigur că n-are cum să te miște până la lacrimi, să te convingă că e noul tău film preferat sau să devină filmul-tradiție la care te tot întorci. Dar tocmai, că normal ar fi, din moment ce nu m-a dat în spate filmul inculpat, ca reacția mea să arate cam așa:

  1. Am terminat sau n-am terminat filmul/ Am râs sau n-am prea râs la film
  2. Merg acasă/ închid Netflix-ul și nu mă mai gândesc la el niciodată

Nu să aruncăm cu pietre în succesul și recunoașterea altora, nu să leșinăm de dragul artei culte, pe care (să ne calmăm) oricum n-o salvează și n-o ucide nicio producție de una singură. Cum poate un film cu încasările deosebite ale Tb. să fie mai mult nociv decât niciun film și nicio încasare din start? Măcar că mai umplem și noi o sală de cinema, pe bune…

Nu, nu e totul despre bani, normal. Însă în universul utopic în care nu scotea nimeni comedioara asta, cine și-a luat bilet la Teambuilding nu s-ar fi dus acasă să se uite la televizorul cu tub la ceva Tarkovski. Știți, nu? Și din punct de vedere al unei estetici de film, al unui mesaj (de bine, de rău) pozitiv & al unui simț al umorului care nu e înecat în ciorbe triste, Teambuilding e un început bun. Sperăm că nu ultima încercare de a reînvia filmul românesc, și sperăm că nici cea mai curajoasă dintre încercări, dar e prima. Și e chiar ok!

În realitate, filmul ăsta nu e cu nimic mai bun sau mai prost decât orice comedie de duzină. S-au băgat bani în imagine – care e fresh, oricât le place unora să strâmbe din nas, ca și cum trebuia filmat la conac – și se vede. Umorul ăsta alunecos, de YouTube** funcționează (unii dintre noi sunteți prea bătrâni, dar el nu e atât de rău). Diferența este că elitele vor ocoli toate filmele-gag venite straight outta Hollywood, în timp ce love-child-ul lui Micutzu (Cosmin Nedelcu) și Bromania (Matei Dima) primește toți acești pumni în ficați tocmai pentru că e prea local și prea mare pentru a fi ignorat.

**= umor comercial, care poate fi facil, dar care este dinamic, actual și care poate fi făcut și bine (cum, pe alocuri, e și în Teambuilding)

E doar un film. Nu e totul Nikita Mihalkov și sânge pentru artă.

Și gradul de vulgaritate variază în funcție de privitor. Pentru mine, care m-am născut în Berceni și am citit și o carte între timp, limbajul și coatele date au fost destul de aproape de realitate, în convenția de gag. Pentru cineva de la pension, pot urma imagini șocante. Sigur, unele au fost mai groase și mai enervante decât altele, dar nimic din filmul în cauză nu este chiar atât de ofensiv sau de controversat încât să revolte o intelectualitate întreagă.

Practic, fiecare are dreptul să se uite la ce are chef și apoi să scrie ce are chef despre ce a văzut, însă, în acest caz particular, s-a creat un momentum (foarte benefic și flatant – sper – pentru echipa filmului) în care s-a oripilat demonstrativ o grămadă de oameni care cred în acea cultură stufoasă și prăfuită din turnul de fildeș. De ce? Doar au asigurat o campanie de marketing de mare succes gratis, au recunoscut că valul îi înghite și depășește & că nu înțeleg cultura pop a momentului.

Mi se pare foarte normal să nu îți placă, dar indignarea haterilor Teambuilding ține mai mult de închipuire, de aere de om de cultură & preocupare falsă pentru artă. Și, spre deosebire de „amatorii” ăștia (care au, majoritatea, o facultate de teatru în spate, în ciuda supozițiilor făcute nefondat pe internet de somități ale teatrului românesc), de cele mai multe ori, persoanele care comentează n-au creat, în fapt, nimic, și cu atât mai puțin ceva cu care să rezoneze atâta lume. E și asta ceva.

Și, în general, pare că ies numai lucruri pozitive din aceste 15 minute de faimă (care continuă din septembrie încoace pentru cei din spatele Teambuilding), dar am așteptarea de la bula mea de pe Facebook că vor comenta la fel de agil și pe baza următorului film românesc artistic din cinematografe, dacă tot ne preocupă.

Lasă un comentariu