Secția germană de la Teatrul Național „Radu Stanca” de la Sibiu aduce în showcase un trinom inedit de spectacole: „antigone. ein requiem”, „Die Zofen”/„Cameristele” & „Macbeth”.
Între 23 și 25 februarie a avut loc un real maraton de expresie teatrală, atât pentru comunitatea sibiană vorbitoare de limbă germană, cât și pentru amatorii de teatru care nu se dau în lături de la a citi supratitrări. Între teatru antic reactivat conform nevoilor și problematicilor sociale actuale, remixuri de teatru clasic elisabetan și un teatru al absurdului dus în concert punk rock, Teatrul Național de la Sibiu oferă trei viziuni distincte și elaborate asupra construcției de spectacol.
Dacă intuiești că pentametrul iambic al lui Shakespeare este greoi, s-ar putea să îi dai altfel de cap în limba germană (culmea). Bineînțeles că puțin din poezie se pierde în traducere, dar tensiunea și disperarea – atât de palpabile și de umane – sunt mai centrale ca niciodată în „Macbeth”. Cu accent pe protagoniști, pe conflict interior, pe furie și pe neputință, simplificarea poveștii vine cu o profunzime a psihicului și a universului macbetian (foarte diferit de clasic).
Într-o solemnitate și imensitate date de psihologizarea din spatele poveștii sângeroase a lui Macbeth prin filtrul regizorului Botond Nagy, punerea în scenă îmbină anxietatea și ritualul, contemporanul și bine-cunoscuta poveste, într-un proces intens, dar lin. Într-un cadru particular (pentru că această versiune a „Macbeth” are o estetică foarte bine definită, foarte specială), dar visceral și simplu, deloc prefabricat, într-un slow motion în care pare că se întâmplă tot timpul multe.
Dacă vrei să redescoperi tragedia greacă și să intri într-un mic ritual de o oră și jumătate, „antigone. ein requiem” spune o poveste relativă, contemporaneizată și atemporalizată, în care intensitatea de cor antic se contopește cu activismul politic actual, atingând subiectul refugiaților într-o cheie suficient de ambiguă cât să poată fi interpretată pe un spectru larg istoric, fără să excludă trimiteri la sirieni sau ucraineni.
Pe scurt, din cei doi frați ai Antigonei (din mitul original de la Sofocle citire) devin sute, mii de cadavre care, deși nu sunt înrudite cu eroina, îi stârnesc simțul civic și dorința de a le conduce pe ultimul drum, de a le trata omenește. Generalizarea și construirea unui colectiv care trebuie (sau nu) îngropat arată generozitatea și implicarea celor cărora le pasă și care suportă consecințe de pe urma empatiei lor, inclusiv în societatea noastră. Paralelele sunt subtile, duioase, iar mesajul este de titan, scandat în cor cu o energie soră cu misticul.
Cu un simț scenografic acut, pe linia fină dintre costum de teatru, mantie ceremonială și parafrază haute couture (undeva între jucăușul à la Simone Rocha și mărgelele sângerii marca Dior), video-mapping aproape imersiv, fum și șoapte ale actorilor direct pe șira spinării tale, „antigone. ein requiem” nu are nevoie de traducere pentru a impresiona cu caracterul spectacular. Sigur, discursul asumat politic și tot acest strigăt umanist ajută și potențează reinterpretarea, însă colectivul actorilor reușește să creeze o stare de aproape-transă care funcționează dincolo de cuvinte.
Despre moarte, despre responsabilitate, despre solidaritate umană, despre granițe și nații și tot felul de alte obstacole inventate între om și om, montarea regizată de Florin Vidamski, în adaptarea strălucită a Rékei Dunkler, este o pledoarie pentru fraternitate și împotriva egoismului individualist. Astfel, amplasează „Antigona”, în nobila ei distanță față de actualitate, mai aproape și în altă perspectivă.
Alternativ, dacă vrei să iei o pauză de la reinterpretări moderne inedite, și să te cufunzi în teatrul absurdului, care nu exclude nici umorul, nici disperarea din ecuație, „Cameristele” este un spectacol-provocare, un mic labirint teatral cu interludii muzicale din rărunchi și necizelate. Însușindu-și travestiul scris încă din piesa lui Jean Genet, actorii schițează, neobosiți și cu o varietate hipnotizantă de resurse, o caricatură virulentă a claselor sociale, în care rapoartele de putere îndesesc sărăcia și mizeria, îndepărtează speranța și otrăvesc dinamicile dintre personaje.
Semnat de regizorul Hunor Horvath, spectacolul blurează cu o brutalitate paradoxal de delicată linia dintre teatru și realitate, enunțând și jonglând cu convenția, incluzând un band live, și întrebuințând simbolurile într-o manieră concisă și surprinzătoare. Pentru spectatorul antrenat, căutător de semnificații, „Cameristele” devine un pact al atenției, o simfonie de frustrări exacerbate – ceea ce reiese și din turnanta manuală (pe care actorii o împing aproape sisific), și din artificiul cu podeaua piscină, în care actorii nu ezită să cadă în genunchi, să se tăvălească, să se îmbibe.
Odată ce stăpânești convenția jocului de rol, intențiile cameristelor de a-și otrăvi stăpâna haină, și impresia pregnantă de teatru în teatru, performance-ul devine o exprimare între camp și modă alternativă berlineză, cu accente flagrante de parodie și tușe stridente în mod intenționat. Este efervescent, ascuțit și inventiv până la capăt, iar cei doi protagoniști-cameriste (Benedikt Haefner și Yannick Becker) reușesc un adevărat test de anduranță și emană realmente un farmec al ororii.
