Pe cât de ușor pare să adaptezi fidel un serial într-un Telltale game, pe atât de greu e să transpui cinematografic IP-ul oricărui joc video care să rupă gura Rotten Tomatoes – ceea ce „The Last of Us”, până acum, face cu succes.
Deși ajungem la un oarecare moment de suprasaturare a subiectului „pandemie”, după toate confruntările între (semi-)conspiraționiști și hiperanxioși, după piese de teatru jucate și multe scenarii moarte, „The Last of Us” începe, totuși, cu un discurs medical profetic dintr-o emisiune din ’68, dar care revitalizează noțiunea de zombie. Vorbim de o ipoteză care invalidează potențialul pandemic al oricăui virus în favoarea celui fungal, unde e aruncată extrem de nonșalant o paralelă cu LSD-ul, care plasează ciupercile drept catalizator al numărătorii abrupte de morți din 2003. „It seeks not to kill, but to control” – asta, mai mult în cazul unei potențiale încălziri globale care ar reface compatibilitatea între ciuperci și temperatura corpului uman. Ce e diferit, totuși, de propuneri precum „The Walking Dead” & co este că un astfel de virus mutează corpul uman într-un upgraded zombie pe măsură ce consumă.
„The Last of Us”, cel mai recent serial HBO, livrat de Craig Mazin (scenarist și producător executiv al „Chernobyl”) și Neil Druckmann (co-creator al jocului cu același nume) este un survival horror post-apocaliptic care reușește să nu compromită mai mult decât câțiva NPCs din universul narativ inițial. După discursul în direct al doctorului Newman, episodul pilot survolează liniștea dinaintea morților vii, într-un an în care neliniștea nu este transmisă instant prin vâlva din social media, ci este mai degrabă marcată de înmulțirea elicopterelor militare și primii infectați ieșiți în stradă. Atunci când „Nu opri (mașina)” în fața unei familii de neinfectați nu mai este citit ca un gest de insensibilitate, ci instinctul supraviețuitorului, alegerea de a filma hand-held goana după siguranță întărește tensiunea unui pericol care se poate spawna de oriunde.
În cronologia post-apocaliptică, douăzeci de ani mai târziu, puținele zone de carantină funcționează sub regimul dictator militar al soldaților pe oxicodonă, unde intrările și ieșirile își primesc pedeapsa cu moartea și unde transmisiile radio ale hit-urilor nostalgice sunt noul Wickr al contrabandiștilor. Între Fedra și Fireflies, rezistența democratică, Joel (Pedro Pascal) se poziționează ca sigma-ul undergroundului, interesat doar de cercul său închis. Dar, ca traficantul care livrează farmaceutice expirate soldaților sau arme de proastă calitate idealiștilor, devine candidatul perfect pentru Fireflies să o scoată pe Ellie (Bella Ramsey, Lyanna Mormont în „Game of Thrones”), singura infectată care nu prezintă simptome, din zona de carantină, pentru cercetările rezistenței în vederea unui posibil vaccin.
Deja pornind de la un material-sursă aclamat pentru cât este de cinematic, „The Last of Us” punctează umanitatea dintr-o lume în care oamenii ajung o minoritate, în care graff-urile moțivaționale sunt cel mult iritante și în care electronicele funcționale sunt mai rare decât stupefiantele. Deși scepticismul lui Ellie, prin care transpare, în momente de criză, nesiguranța unui copil maturizat prematur, pare să întărească cinismul lui Joel, rămas cu aproape nimic de pierdut, cei doi promit să devină cuplul dramatic dependent unul de celălalt pentru a rămâne în viață.
Episoade noi în fiecare luni, pe HBO Max. Vizionează „The Last of Us” aici.